Ploaia de stele si ingerii

Cred ca ingerii sunt oamenii invizibili care stau langa tine si vegheaza. Atunci cand te certi cu un prieten foarte bun, el este langa tine si incearca sa-ti ofere incredere si putere ca sa treci peste greutati. Daca nu reuseste inseamna ca a imbatranit. Ca nu mai are destula putere. Si inseamna ca tu trebuie sa incerci sa inveti ce inseamna sa ierti. Pentru ca invatatorul tau nu mai este destul de puternic pentru a te indruma. Nici unul dintre voi nu stie cand este ingerul vostru langa voi. Sau poate stiti. Simtiti atunci cand sunteti certati cu altii o... durere. "Durere" e prea dur. Simtiti ceva care va face sa va para rau. Acest ceva eu cred ca este ingerul insasi. Un om invizibil care este si un sentiment si poate si un suflet. Este orice... din tine. Stiu ca tuturor vi s-au blocat macar de 2 ori privirile undeva, in zare. Si mie. Stiti unde cred eu ca ni se blocheaza privirile? La ingerii nostri. Este atat de frumos si de alb, incat numai noi il vedem. Dar nu il vedem cu ochii. Il vedem cu sufletul, il simtim. Suntem atat de impresionati de splendoarea lui incat ni se blocheaza privirile. Si cand le mutam de acolo, uitam tot ce am vazut. Si ne gandim "La ce m-am uitat de mi s-a blocat privirea?". Si nu stii raspunsul. Pentru ca l-ai uitat... Si ingerii se bucura si ei de ploaia lor, la fel cum ne bucuram noi de a noastra. Noi avem ploaia cu stropi mari si grei de apa. Ei o au pe cea de stele. Cand ei incep sa zambeasca stelele cad din cerul infinit si se strang in jurul lor. Si aripile de un alb imaculat cresc din corpurile lor si se desfac mandre. Ploaia de stele... Ce ploaie atotputernica. Si ingerii vor sa o atingi si tu. Si tot ce simti, si vezi, si gusti, si mirosi, si auzi este ploaia de stele... si ingerii.

[pt 2 prieteni]

Destinul...

In momentul de fata nu mai am nicio idee. Despre ce sa scriu. Sau ce sa scriu... Imaginatia mea inca mai rade si ideile inca mai sunt... Dar ceva ma opreste sa le scriu. Sau poate nu vreau sa le scriu si nu-mi dau seama de asta. Ba nu... nu e adevarat... imaginatia inca rade, dar ideile nu mai sunt... Nu mai vor sa existe. Si totusi... ajung sa scriu despre faptul ca nu am ce sa scriu. Dar, am inceput... Si nu vreau sa sterg ce am scris sau ce voi scrie. Nu vreau... Vreau sa vedeti cum reactionez eu si in momentele in care nu am ce scrie. Scriu despre faptul ca nu am ce scrie. Si poate asa imi dau seama de ce... Initial nu vroiam sa scriu nimic... dar am inceput. De ce am inceput? Ca sa scriu... De ce? Ca sa vad de ce nu mai am ce sa scriu. De ce? Hai, scuteste-ma cu de ce-urile astea... Desi am scris 10 randuri degeaba ma gandesc ca poate totul a fost un joc al destinului. A vrut el sa scriu asta? Hm... Unii oameni nu cred in destin... Eu cred. Si cred ca poate fi schimbat. De exemplu poate nu scriam aceste 13 randuri si stateam in continuare, somnoroasa, cu ochii rosii in calculator si ma mai uitam din cand in cand pe geam... Fiecare dintre noi are in urma sa un destin. Pe care si-l poate schimba singur. Si nu se schimba doar prin ceea ce am facut, ci si prin ceea ce nu am facut. Ma gandesc ce as fi facut daca nu scriam asta? Chiar ramaneam cu ochii in calculator? Sau poate faceam altceva... Poate ma duceam afara sau in sufragerie... Sau ce...? Asta ramane un mister pentru mine... Ce as fi facut? Ce? Dar, mai conteaza? Nu... Ideea este ca eu tot nu mi-am dat seama de ce nu am ce sa scriu. Dar azi am avut... Destinul... Si cum se poate schimba el.

In noapte II. O liniste muta

Ma scol din pat. E atat de cald! Chiar si dupa amintirea asta placuta. Ma ridic, ametita de somn, ma clatin putin si continui sa-mi tarsai picioarele in bucatarie. De acolo iau un pahar cu lapte si ma indrept spre sufragerie. Incep sa beau din pahar si sa ma asez pe canapea. Doamne, ce liniste muta. Nu se aude nimic. Decat linistea. Ah, dar imi place atat de mult! Parca sunetul ar fi pierdut in neant. Doar vad. Vad ceea ce vad de obicei. O masa plina de obiecte, o biblioteca plina de carti si de pahare, fotoliile, canapeaua, calculatorul... Ma ridic de pe canapea si ma indrept spre balcon. Mai beau din pahar si ma duc la fereastra. Ce noapte neagra... De ce ma mir? Noaptea este mereu neagra. Da, dar acum am observat asta pentru prima oara in viata mea. Imi lipesc fruntea de plasa de la geam. Ce ar vrea ea ca acea plasa sa nu existe. Ce bine ar fi fost. S-ar fi ridicat odata cu ochii si ar zambi. Cerul era atat de senin si curat de nori, dar invadat de stele. "Nu-i nimic." I-am soptit. "Iti sta bine instelat." Privirea mea s-a indreptat spre nucul din fata mea. Vai, ce mare si inalt este! Si ce figura inteleapta are daca te uiti mai atent. Parca ar fi un veteran de razboi. A infruntat furtuni, secete, ninsori. Are un aer de om trecut prin viata... Doar ca el este un simplu nuc... In stanga mea imi atrage atentia o lumina. Un felinar. Ce slaba este lumina printre frunzele nucului si ce puternic lumineaza aceasta nucul, strada, masinile... Vai, ce lumina. Ce lumina artificiala si totodata frumoasa. Parca noaptea o face sa para naturala. Si nu e... Incep sa rad discret pentru ca nu vreau sa tulbur linistea aceasta muta. Jos, pe trotuar o pisica spargea toata aceasta lipsa de miscare. Mergea regulat pe trotuar ca un pieton pe zebra. Era amuzanta pentru simplul fapt ca era naturala si indiferenta de ce sau cine era in jurul ei. Mica Kitty Love isi continua drumul si eu mi-am terminat laptele. Kitty Love nu se mai vede... A disparut in intuneric. Si parca simt si eu cum somnul ma prinde din urma si lansand paharul gol pe masa, sting luminile si prin holul obscur ma indrept spre camera mea. Intru si ma asez in pat. Inchid ochii si pur si simplu am adormit. Cred ca a prins bine paharul ala cu lapte.

In noapte I. Ce dor mi-e de tine, zarzare

Oh, ce cald e... Parca nu vrea sa ma lase sa dorm caldura asta. Stau in pat si ma zvarcolesc pe asternutul parfumat. Transpir. Nu mai suport. E mult prea cald. Ma simt lipicioasa. Fata, mainile, picioarele... sunt atat de lipicioase. Incerc sa ma gandesc la altceva... Poate nu-mi mai e asa de cald. Stau cu ochii inchisi in pat, cu capul pe perna deformata si cu picioarele la plapuma. O dau jos. Ma incomodeaza in dorinta mea de a nu-mi mai fie cald. Ma gandesc, asa cum sunt, la un zarzar. Zarzarul meu. De cand eram mica am avut un zarzar cu care sa stau, sa zambesc, sa rad. Poate ti se pare o nebunie, dar era frumos. Si ce frumos era zarzarul in toiul primaverii. Vai, un pom asa de inalt, impodobit cu florile acelea albe care se scuturau la cea mai usoara atingere. Stateam in el si beata de fericire simteam mirosul bland al fanului de pe ulita. Vai, ce frumos era! I-am scris o poezie. Cand o sa ma intorc la el, cand o sa ne revedem, o sa i-o citesc.

Zarzarul e mare, e batran
Dar inimai-i de copil trasare
Cand in soapte ii ingan
Un cantec ca din soare.

"Vai! E cantecul nostru. Mai stii?
Stateam sub tine si-l cantam
Atunci, mereu, in fiecare zi
Pana ce amandoi zambeam.

"Cum sa-l uit? Cum sa nu-l stiu?
Mi-era arar de dor de el
Zarzarul tau, copila, sa fiu
Ce dor mi-era. Ce dor mi-era de el."

Zarzarul e mare, e batran,
Dar cantecul nu l-a uitat.
Si in mirosul bland de fan
Fericirea am pictat.

Vai, ce dor mi-e de tine, zarzare. Dar o sa ne revedem. Iti promit. O sa stau sub tine, cu mirosul de fan imbatandu-ma, vom rade si vom canta cantecul nostru. O sa pictam fericirea impreuna. O sa stau pe iarba moale si o sa te privesc. Si tu o sa ma privesti pe mine. Ce dor mi-e de tine, zarzare.

Asta e Arcadia mea. A ta care este?

Am citit de curand o carte care se numea "In Arcadia". Am aflat ca demult aceasta Arcadia reprezenta paradisul si fericirea si frumosul si... raiul nostru secular... Reprezinta un loc al visarii, al cantecelor, un refugiu departe de falsitatea asta inutila. Arcadia era un vis. Un paradis. Un rai. O lume plina de culori si liniste sufleteasca. In legenda, se spune ca a fost locul de nastere al zeului Hermes. Si prin asta ei vor sa spuna ca Arcadia e o simpla fantezie? Care ne amageste cu ideea ca exista? Dar... eu cred ca exista. Si cred ca aceasta Arcadia o putem creea chiar noi. Nu e o fantezie. E ceva real. Care se construieste din amintiri reale, suflete reale, idei reale... si restul de flori, banci din lemn cu frunze verzi si vii pe ele, restul de natura... ar fi rezultatul realului. Care rezultat ar fi tot real. Si in Arcadia ta lipsita de fals poti visa cat vrei. Poti picta, scrie poezii, zambi... Poti fi tu. Dar mai bun. Pentru mine Arcadia reprezinta locul unde dorinta de a fi mai bun si de a-i intelege pe ceilalti creste. Si creste cate putin de cate ori te intorci in ea. Si te transformi in acel tu fara vicii. Intr-o persoana atat de sincera, usor inocenta si fericita... incat n-ai vrea sa faci rau nimanui. Si ar fi in jurul meu numai verde. Numai natura. Numai flori si speranta. As simti mirosul curat si bland al simplitatii. As zambi la copacii inalti si la vantul care mi-ar surade printre frunzele pictate de soare si de umbra. As strange iarba proaspata si plina de boabele mari de roua in maini. Imi iau un sevalet si incep sa pictez. Ce? Arcadia mea. Si ascultand ciripitul suav al pasarelelor incep sa pictez lumea mea, Arcadia mea, raiul meu... Si stau in rochita mea verde si-mi privesc paradisul. Este atat de frumos! Si e atat de real! Asta e Arcadia mea. A ta care este?

Din rosu si galben iese violet

De ce din rosu si galben iese portocaliu?
Eu vreau sa iasa violet
Si razand in hohote absurde pictez…
In violetul meu frumos.
Termin desenul si-l numesc:
Violet… doar simplu “Violet”.
Toti imi spun ca gresesc
Ca din rosu si galben iese portocaliu
Prostii! Ei nu vad?Ca se numeste “Violet”?
Sa vina si sa vada! Sa vina! Sa vina!
Si sa vada ca nu gresesc…
Si ca din rosu si galben iese violet.

O lume atat de inocenta

Nu v-ati gandit niciodata ca exista mai multe lumi? Exista lumea noastra. Si mai exista una. Cea cu actiunile pe care le-am facut in secunda precedenta. Si inca una. Si, stai, mai este una. Sunt atat de multe lumi! Poate lumea noastra frumoasa prin simplitatea ei atat de maiastra, pentru altii este o lume banala si fara importanta. Sau poate nici nu stiu de lumea asta. Poate nici nu si-au pus problema ca mai exista alte lumi. Apreciez asta la oameni sau la "celelalte lumi". Nu se complica cu astfel de detalii cum ar fii "Mai exista alte lumi?". Si totusi poate ei fac o greseala. Uneori daca scapi din vedere dataliile uiti de general. Dar alteori daca insisti pe detalii generalul isi pierde din farmec. Nu mai este general. Este doar ceva banal si aiurea. Dar eu sunt de parere ca detaliile sunt importante. Chiar daca se spune ca din general vine totul, ca el este miezul nasterii atotputernice, detaliile fac ca nasterea sa fie frumoasa, infloritoare, demna de viata... Asa ca aceste lumi cred ca exista. Cred asta... Cred ca exista o lume rosie, una neagra si una alba. In afara de lumea noastra si lumea de dinaintea noastra sau de dupa noi. Si cele trei lumi sunt in razboi. Cea rosie vrea ca iubirea si poezia sa domine si in celelalte lumi. Cea neagra vrea ca celelalte lumi sa ajunga la rangul de om bun prin suferinta, acesta devenind matur. Iar lumea cea alba nu vrea sa domine celelalte lumi. Desi ea reprezinta fericirea atat de inocenta a copilariei. Ca o papadie intr-o zi de septembrie care isi pierde puful albicios in vantul care deabia adie. Si puful pluteste prin aer si se pierde. Pentru totdeauna. Nu se mai intoarce decat cand este pregatit. Si se intorce in urmatorul an. Sau in urmatorul. Si noi putem fi copii mai tarziu. A fi copil nu inseamna neaparat sa petreci o perioada de varsta frageda... Copil poti fii si cand esti matur. Copil esti atunci cand razi si zambesti. Si te bucuri de natura. Si de faptul ca oamenii din jurul tau sunt atat de buni. Unii oamenii confunda copilaria cu dragostea. Nu sunt acelasi lucru. In ambele esti fericit. Doar ca in dragoste este ceva care te face sa jubilezi, sa scrii tot ce simti, dar asta pleaca de la faptul ca iubesti. Cand esti copil fericirea nu se naste de la ceva. Pentru ca a fi copil este fericirea. Sau poate ma insel? Poate... Una poate sa o includa pe cealalta. Poti iubi cand esti copil... Nu? Si lumile cele trei. Oare cine castiga razboiul? Nici una... Pentru ca fiecare se afla deja in celelalte lumi. Doar ca spre deosebire de celelalte lumi, cea alba, cu inocenta ei gingasa ne aminteste tuturor in ganduri... cum e sa fii copil.

Cum ar fi?

Imaginatia mea uneori o ia razna... Pluteste usor pe drumurile mintii mele si devine irationala. Nimeni nu cred ca ar vrea o imaginatie irationala. Mie -sincera sa fiu- imi place. Te lasi purtat de val si cand intelegi ca valul nu s-a mai spart de alte "valuri" consideri ca trebuie sa il opresti chiar tu... Dar eu niciodata nu vreau sa-l opresc. Imi place sa visez cu ochii deschisi. Cand sunt singura si e liniste... Si din visare in visare, din imaginatie in imaginatie, cineva ma opreste... Ma uit in sus si nu vad nimic. In stanga, la fel, iar in dreapta - aerul plin de fum. Cine ma scoate mereu din starea mea de spirit atat de placuta si totodata usor nostalgica? De ce ma trezeste? Poate pentru ca devin prea cufundata in gandurile si imaginatia mea? Si poate pentru ca nu ii mai aud pe ceilalti? Si de ce ar vrea asa ceva? De ce ar vrea cineva sau ceva sa nu fiu atat de absorbita de gandurile mele? I-as indeparta pe ceilalti? Nu cred... Niciodata nu fac asta... Eu visez cand sunt singura si de rare ori cu prietenii. Poate nu ii place? Poate vrea sa nu ma mai gandesc atat de mult la lume sau la viata sau la ceva nou... poate vrea sa ii dau mai multa importanta ei sau lui. Poate vrea sa ma priveasca zambind sau uitandu-ma la anumite lucruri in grup? Poate... Nu stiu... Nu stiu de ce si cine. Nu stiu daca poate sau sigur. Nu stiu nimic. Nu stiu nici macar unde nu stiu sau cum nu stiu... Sau de ce... Cum ar fi ca acum sa se trezeasca cineva langa mine si sa-mi zica: "Iar nu esti atenta?" si eu ma intorc si... nu vad pe nimeni si nimic. Decat fundalul verde al camerei mele atat de straina uneori... Si cum ar fi ca intorcand capul la calculator sa-mi spuna o voce: "Ce faci? Iar scrii?" si cand sa intorc capul, iar nu vad pe nimeni... Si cum ar fi sa ma uit in gol nestiind de ce scriu asta pe un blog... si cineva sa-mi sopteasca: "Acum stai?" Si cum ar fi sa-mi dau seama ca valul asta iar nu s-a spart si ca ar trebui sa-l opresc eu... si din nou l-a oprit cineva... inaintea mea. Cum ar fi?

Si noaptea, si cerul, si stelele

Cand luna apare, ma uit pe cer
Vad mii de stele si incep sa sper
Ca cerul senin, incarcat de lumini
Va fi privit de inimi fara spini.

Ma uit la stele si zambesc
Le simt, le vad cum stralucesc.
Surd rasuna noaptea ce-o ascult
Dar imi place… imi place atat de mult!

Si astept… Ce astept? Nici nu stiu…
Totu-n jur e atat de pustiu.
Si simt cum noaptea se prabuseste.
Si cum gandul meu se limpezeste.

Si noaptea, si cerul, si stelele
Sunt o amintire, am uitat de ele.
Acum ziua a rasarit,
Din noapte, din infinit.

Fals...

Premierea... Premii, oameni fericiti si... zambete. Imi plac oamenii care zambesc. Zambetul este simbolul fericirii, al entuziasmului, al bucuriei. Este minunat cand vezi oamenii zambind... Dar in poze totul se strica... Zambetele largi si pline de viata mor. Se sting. Ca o faclie de foc in mijlocul zapezii aspre. Totul devine fals. Ti se spune "Zambeste la camera!" si zambesti. Dar ai un zambet fals, ironic oarecum. Schitezi un zambet ca atunci cand surazi politicos la o gluma proasta. Cum am zis, imi plac oamenii care zambesc. Imi place zambetul. Dar in poze nu suport cand zambetul surprinde camera, ci cand camera surprinde zambetul. Atunci totul este real. Devine ceva pur si plin de insemn. Ceva care te face si pe tine sa zambesti si sa te simti usor. Atat de usor incat ai putea sa zbori. Dar pentru prima oara nu vrei. Vrei sa stai langa zambetul acela din poza. Sa-i zambesti persoanei care iti surade. Si atunci dispare tot ce e fals. Dar eu am plecat capul intr-o parte, am luat o mana de pe buchetul de flori in semn de "Poze false... Din nou? M-am saturat... Lasati-ma in pace cu pozele astea fara sens! Va rog, va rog, va rog...", am inchis ochii gandindu-ma la o lume reala si am zambit... fals.