Zilele astea, când mă îndreptam spre Tudor am stat câteva momente în mijlocul unei străzi şi uitând că mai există oameni lângă mine mi-am dat seama într-un mod înfricoşător de spontan şi fără vreo legătură cu ce gândeam până atunci că de multe ori mi-am zis că sunt arogantă sau am crezut că observ asta la ceilalţi. Însă imediat după acest gând, am realizat că nu înţeleg de ce oamenii au inventat acest cuvânt.
(AROGÁNȚĂ s.f. Atitudine exagerat de mândră și de disprețuitoare, pe care o ia cineva care se crede mai presus decât alții, atribuindu-și drepturi care nu i se cuvin ; trufie insultătoare, obrăznicie, înfumurare. [Gen. -iei. / cf. fr. arrogance, lat. arrogantia])
Nu e nimic special. Doar că acei oameni care au momente de aroganţă sau care sunt mereu astfel aleg, în loc să rămână închişi, să fie extrovertiţi. Într-o lume în care toată lumea judecă pe cel care nu comunică şi nu vorbeşte din cauza introvertismului, de ce se pune atât de mult problema acestei aroganţe?
Fiecare dintre noi a simţit cel puţin o dată măcar un sentiment pe care l-a simţit altul. Fiecare dintre noi a fost şi arogant şi ipocrit. Fiecare a avut momente în care a fost prea egoist sau în care şi-a arătat altruismul într-o formă poate ascunsă. În care a înţeles că greşeşte, în care s-a grăbit să vorbească, în care nu a gândit corect... Fiecare dintre noi va iubi la un moment dat. Tuturor ne-a fost cel puţin o dată frică de moarte... Tuturor ne-a fost greu măcar o dată să recunoaştem ceva sau să nu ne minţim... Cu toţii am încercat măcar o dată să căutăm fericirea...
Fiecare dintre noi a trăit sentimente contradictorii şi cel puţin o dată a avut două păreri subiective divergente despre o idee.
Şi stând pe strada aia, uitând că mai există oameni lângă mine, mi-am dat seama că nu ştiu de ce, în viaţa de zi cu zi, nu se pot pune două subiecte opuse (la prima vedere) într-o singură concluzie fără ca acestea să se afle într-o relaţie de contraritate sau fără ca acea concluzie să sune a pleonasm.
E uşor frustrant pentru că îmi dau seama că dacă nu mi-aş fi dat seama de asta atunci, în mijlocul străzii ăleia, acum nu aş fi realizat că era bine ce-am scris într-a cincea: "şi ura e un mod de a iubi". Şi dacă nu cred în ce am scris atunci, cum aş putea crede în ce spune Paler?
(legat de Ianus) "Consecinţa obrazului dublu este această paralizie, arătându-ne că nu putem avea o dublă credinţă. Nu putem în acelaşi timp să surâdem ca zeii şi să exaltăm umanitatea din noi. Trebuie să nu mai separăm fericirea de moarte, pentru a o ajuta să dureze..."
Ar trebui ca luându-mă după ideea că două idei care se contrazic nu pot forma o concluzie care nu le separă, să nu cred în Paler? Nu... Omul ăsta are dreptate! Nu putem avea o credinţă dublă, într-adevăr, dar în acelaşi timp nu mai trebuie să separăm ideile care la prima idee nu pot continua împreună pentru că dacă vom face asta, vom ajunge nefericiţi... iar viaţa ne va lăsa numai un gând şters înainte de moarte: acela că am plecat prea devreme.
Iar eu vreau să trăiesc veşnic în sufletul meu, vreau ca timpul să se oprească în mine, să ştiu că nu am plecat eu prea devreme şi că voi rezista... până la sfârşit...
