Voi scrie acum aşa cum n-am mai scris de mult timp. La un moment dat, în clasa a 9a am luat o hotărâre: nu mai scriu despre mine. Despre ce fac la şcoală, despre ce fac acasă, despre cum ies afară şi cu cine. Îmi voi scrie doar ideile. Şi acelea fiind trecute printr-o clară purificare şi triere înainte de a fi postate.
Poate că sunt nebună. Şi ştiu că sunt. Aşa cum spune şi Dali, singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun. Dar eu stiu ca sunt asa! Si atunci? Dar pe bună dreptate, că ştiu că sunt. Singura suspiciune care-mi flutură pe lângă cerebel, diencefal şi emisferele cerebrale (că şi aşa avem peste 2 zile teza la bio) este aceea că un nebun care ştie că este nebun, nu cred că mai este nebun. Poate doar teribilist. Sau poate îşi exagerează statusul. Poţi fi idiot, ciudat, nebun, normal sau extraordinar. M-aş încadra la primele două. Şi sunt mândră de asta. Sunt mândră de asta.
Când mi-am propus să-mi scriu doar ideile cât mai impersonal, fără să dau nicio informaţie despre viaţa mea şi părerile mele nelegate de creaţiile mentalităţii mele direct, am făcut-o, evident, cu un scop. M-am gândit că nu vreau ca oamenii să ştie ce fac sau ce mă deranjează sau care îmi sunt slăbiciunile. Evident, că dacă eşti atent, poţi găsi în toate posturile mele de-astea, dar nu voiam să fie direct. Ştiu că blogul meu nu e citit, iar asta mă bucură. Pentr că pot scrie normal, fără să fiu influenţată de nimic şi nimeni, doar exprimându-mi gândurile liber. Dar mă temeam şi pentru cazul în care intra o singură persoană şi dacă citea un singur post. Sau mă gândeam cât de aiurea ar fi ca atunci când voi creşte alţii să ştie lucruri despre mine dintr-un blog.
Puteţi spune: Îl închizi atunci. Dar eu mi-am promis când eram într-a şaptea că nu îl voi închide niciodată. Pentru că era o modă atunci că că-ţi închizi blogul după ce ai scris o perioadă în el. Ei, bine, din punctul meu de vedere, aceasta era o fugă de sine, de trecut, de amintiri. Pe când eu nu mă pot cuprinde în priviri dacă sunt învăluită de o aură de slăbiciune. Altfel spus (nu ştiu de ce am spus-o aşa înainte) nu m-aş suporta să fiu o persoană slabă. Îmi accept şi chiar iubesc amintirile pentru că sunt ale mele. Îmi accept şi iubesc viaţa, oricât de aiurea ar fi unele momente din ea, oricât de des îmi spun că ar fi atât de simplu dacă aş muri (hei, tu, Luiz/Luiza/Liza de peste 20 de ani, îţi vine să crezi că ai gândit cândva aşa?) , oricât de obositor mi s-ar părea drumul pe care trebuie să-l alerg ca să ajung la propriul meu tren. Oricât de multe căcaturi şi minuni s-ar întâmpla, îmi accept şi îmi iubesc viaţa, amintirile, momentele penibile, momentele trecătoare de disperare, de oboseală, de euforie, tot ce mă face proastă, naivă, idioată şi tot ce mă ajută să trec prin tot acest amalgam.
Şi scopul acestui articol este că vreau să-mi reamintesc. Când voi reciti acest post la 37 de ani, vreau să citesc că mă felicit pentru medicul bun care am ajuns. Şi că sper că am învăţat cât mai bine în timpul facultăţii ca să pot să salvez cât mai mulţi români şi oameni. Şi că dacă nu am ajuns medic sau nu mi-am respectat idealurile vieţii sau dacă mi le-am pierdut, să-mi duc în cârcă regretul până la sfârşitul vieţii. Să nu fug, să-l accept şi să merg mai departe cu el tot restul timpului meu. Să îmi amintesc mereu de unde am plecat, cine am fost, cine au fost prietenii mei idioţi sau cei fantastici. Să îmi amintesc pentru tot restul eternităţii mele iubirea aceasta senină. Să nu uit că atunci când am fost mai tânără, am putut să am curajul să spun mereu tot ce gândesc. Oricât de penibilă aş fi fost şi oricât de nesimţită şi dură am fost cu unii, să-mi amintesc că măcar am avut curajul să spun direct, privindu-mi situaţia dur pe dinaintea ochilor, tot ce aveam în minte.
Şi pentru asta mă respect. Şi de-asta sunt mândră că intru în categoriile "idiot" şi "ciudat". Un om înţelept ar gândi înainte de a vorbi. Curajul nu a fost niciodată pentru oamenii înţelepţi. Dar nu oare, încercările eşuate ale unor oameni care şi-au pus înaintea înţelepciunii curajul au contat, de fapt, în lumea asta? Aşa cum a subliniat şi Paler, nu a contat mai mult eşecul lui Da Vinci să zboare decât înţelepciunea altora de a rămâne pe pământ?
Nu voi fi niciodată Da Vinci şi nici nu vreau să îndrăznesc să mă compar cu el. Dar în cele din urmă, chiar şi cei mai mari şi inteligenţi oameni ai lumii, au pus curajul şi nebunia înaintea înţelepciunii. Aşa că măcar acum, când îmi permit, de ce aş alege ceea ce pot face oricând în timpul propriului meu grafic de viaţă?
