S-a întors un prieteni vechi

Simt o fericire incredibilă în mine. S-ar putea zice că a venit o forţă extraterestră invizibilă şi mi-a intrat pe sub piele pulsându-mi tot optimismul ei.
Nu am nici cea mai vagă idee cum de pot fi atât de euforică în ultimul timp. Ei, de fapt am. L-am văzut pe Ştefan. Am văzut-o pe Darina. Am fost la KFC cu IoRa. Am fost în Cărtureşti cu Ghe. Şi în Cişmigiu cu Petru. Şi acum urmează să-l revăd pe Tudor, yay.
Am realizat că trenul vieţii mele fugise de mult timp. Mă lăsase în gară nenorocitul. Am întârziat cam patru luni, adevărat, dar dacă ar fi avut speranţă, ar fi ştiut că voi alerga după el şi că aş vrea să iau micul dejun într-un vagon cu mese rotunde şi cu feţe de masă roz, pline de dunguliţe verzi.
Dar surpriză! I-am întâlnit regretul într-o zi când mergeam spre casă. Am văzut o frunzuliţă care s-a aşezat pe părul meu şi mi-a spus că vine de la el. Am aflat că îi pare rău, că dacă ar fi ştiut că vreau să urc, ar fi aşteptat alea patru luni şi n-ar mai fi fost aşa de nenorocit. Iniţial am fost supărată, am luat frunzuliţa din păr şi am aruncat-o în zăpadă de-aia plină de noroi, gri. Apoi a început să plângă şi să-mi spună că ea de fapt deţine o părticică din sufletul trenului care m-a lăsat baltă şi că aşadar nu am rănit numai frunzuliţa, ci şi pe prietenul meu vechi ... Mi-a părut rău şi am luat-o de acolo. Am pus-o pe o crenguţă de lângă un geam al unei case de pe Primăverii, plină de zăpadă albă şi nordică. Cât timp am dus-o până acolo, i-am explicat că îmi pare foarte rău şi că n-am vrut să fiu atât de rea şi că regret şi că să mă ierte... Dar eu am observat prea târziu că părticica aia din prietenul meu vechi adormise de mult timp.
M-am întorsc acasă şi am dat la o parte Zenobia, chiar şi pe Noi pe care aveam de gând să o încep curând. M-am dus la biblioteca din hol şi am scos Idiotul.
Trenul meu venise şi m-a luat cu el. Se pare că acum avea speranţă, ştia că nu voi mai da înapoi, că nu voi mai fi acel om matur, plictisitor care se înţelege cu toată lumea, care îi face pe toţi să fie mulţumiţi. Acum am ajuns să fiu din nou acel copil fericit cu dâre subţiri de naivitate în personalitatea lui care vede viaţa în roz, fără defecte, fără răutăţi, făcând abstracţie de toţi cei care i-ar spune ceva rău, în cel mai rău caz râzând de ei, compătimindu-i poate...
Ei nu vor găsi niciodată ce am găsit eu acum, nu vor mai fi acei copii care fac o persoană fericită şi dezamăgesc altele două. Ei vor rămâne acei oameni maturi, plictisitori care se înţeleg cu toată lumea, care îi fac pe toţi să fie mulţumiţi.
Sunt în vagonul trenului ăsta, dragul şi vechiul meu prieten şi scriu pe o măsuţă rotundă, cu faţă de masă roz, plină cu dunguliţe verzi... un ceva... care mă va face să fac o persoană fericită şi să dezamăgesc altele două.

Zeii nu au murit

" Pot să spun cu toată fiinţa mea că zeii au existat. Lumea a făcut foarte bine că a scris despre existenţa lor. Aşa ştim cu toţii că oamenii au crezut de la început în ceva.
Însă lumea care citeşte acum ce a scris cealaltă lume, nu crede nimic din ce este scris. Este ceva de genul poveştilor despre Troia. Nimeni nu credea că Troia existase vreodată până a venit Schliemann şi a descoperit-o.
Dar zeii nu pot fi descoperiţi pentru că au murit.
Marea greşeală a lumii a fost că a crezut că zeii sunt nemuritori.
Au existat şi Apollo şi Zeus şi Hermes şi Afrodita şi Artemis şi Hades şi Poseidon. Au existat şi Diana şi Venus şi Jupiter şi Saturn şi Marte. Au existat şi Anubis şi Hathor şi Isis şi Ra. ŞI ZAMOLXIS! A existat şi Dumnezeu...
Din păcate, au murit. Au murit când omul a început să realizeze ce este şi cine este înăuntrul lui. Au murit nu de teamă că oamenii ar putea să îi îngenuncheze cu maşinăriile lor pe care zeii le ştiau citind viitorul. Nici pentru că ar putea să-i batjocorească.
Zeii au murit nobil. Au vrut ca noi să realizăm ceea ce am realizat. Când Prometeu a furat focul ( iniţial tastasem din greşeală "jocul" ) Zeus l-a pedepsit.
Însă după un moment, ei au înţeles cine sunt oamenii. De ce nu a scris nimeni despre asta? De ce nu a scris nimeni despre asta? "

Ce să-i spun eu copilului care s-a mânjit cu noroi pe faţă ca să pară zeu şi să-mi joace toată scena pe care mi-o şi povestea mai sus?
Vine la mine, mă trage de rochie, mă duce la mare clipind din genele rase de gheaţă. Ce mod barbar de a te transforma în zeu !
Mă ia de mână, mă duce în apă, iar eu dârdâi de frig. Şi nu-mi spune decât "De ce nu a scris nimeni despre asta?", ameninţându-mă cu mâna încleştată pe carnea albă a umărului meu. Eu ce să fac? Eu ce să fac? Eu am început să gem de durere, apoi i-am spus ca să-mi salvez viaţa:

"Noi trăim peste cimitire. Peste tot pe unde mergem au murit oameni. Aici, în marea asta, fix pe acest metru pătrat cineva s-a înecat acum milioane de ani. În apartamentul mamei tale de pe strada Iasomiilor au mai murit câteva sute de oameni poate acum 100 de ani sau acum 1000. Sub acel apartament s-a dezintegrat un om. Când nu a existat blocul au murit aceşti oameni de care eu îţi spun, dar mai jos de etajul tău de şapte şi anume, la zero. Înainte de a vă muta voi acolo, cineva a murit sau s-a mutat, dar dacă s-a mutat - înainte de a se muta acel cineva, altcineva a murit. Şi aşa mai departe. Însă zeii aşa cum ai spus şi tu, au trăit. Însă zeii aşa cum ai spus şi tu, au murit. În fiecare loc în care a murit un zeu, se nasc copiii ce ajung să fie cei mari. Fiecare spital este aşejat peste cadavrul unui zeu ce acum nu se mai vede. Dacă o fetiţă s-a născut într-un spital ce era aşezat pe trupul lui Isis, atunci ea va fi de o frumuseţe rară. Dacă un băieţel s-a născut pe trupul lui Marte, el va fi un războinic adevărat, iar dacă altcineva s-ar naşte pe trupul lui Zeus, ar deveni zeu. Tu te-ai născut pe un trup de Zeus."

Mulţumit de răspunsul meu, copilul m-a lăsat în apă cu o urmă oribilă pe umăr. Pulsa un roşu violent prin capilarele mele pe care nu le mai vedeam de ameţeală, aşa că am încercat să plec, dar am leşinat brusc în apă.
A doua zi m-am trezit pe un trup de Apollo care încă discuta cu Dumnezeu.