vineri, iulie 23, 2010

Ce n-am da să fim oameni puternici


Mă gândeam că fiecare om se dedică la un moment dat cuiva. Dar zilele astea am început să-mi pun nişte întrebări de genul: Este posibil ca toţi să se dedice în totalitate? Mă gândesc că cineva care ar avea puterea să facă un astfel de gest pur şi simplu frumos, nu ar avea timp de sine. Ar trebui să fie tot timpul preocupat de fericirea celuilalt sau de cât de rău ar trebui să-l facă să se simtă pentru a îl schimba sau dimpotrivă, să-l facă să se simtă euforic pentru a-l readuce pe linia de plutire, acea linie pozitivă.

Nu ştiu de ce, nu vreau să mă consideraţi (deşi asta depinde de voi până la urmă) o regină a dramelor sau aşa ceva, dar cred că omul, cel mai simplu şi cel mai sigur se schimbă prin suferinţă. Desigur, nu te duci acum la unul dintre prietenii tăi şi pentru că nu îţi place cum se îmbracă îl faci să simtă cele mai neînchipuite Furii ale Infernului. Eu vorbesc aici de nişte "calităţi"deranjante de personalitate. Nu-mi vine să dau exemplu, cu toate că mă simt obligată. Nu-mi vine să dau pentru că lucrurile astea diferă de la om la om şi fiecare dintre noi ar trebui să ştie când ceva este atât de important încât să-l lase pe celălalt singur sau să se ocupe prea mult de el.

Ce vreau să spun aici? Dacă îl laşi singur, nu i te mai dedici. Ţi-l iei din amintiri, din fantezii, din idei şi din fericire. Ţi-l iei – vai, dar dacă stai să te gândeşti mai bine, ce păcat că faci asta – din momentele triste şi pline de eşecuri. Îl uiţi. Îl pui sub linia de plutire, dar deasupra celei negative, deci pe zero. Acolo unde nu intră sentimentele, unde nu-ţi mai pasă. Pur şi simplu, nu-ţi mai pasă de respectivul.

Însă a te ocupa prea mult de el, este cu adevărat greu. Pentru asta este nevoie de mai mult de acea dedicare totală. Este nevoie de invitaţia ta la câteva momente de nefericire. Ce vreau să spun cu asta? Să te porţi urât cu acea persoană sau să o faci cumva să sufere şi cu toate astea să îţi pese. Să joci un teatru impecabil în faţa lui pentru a-l face să se schimbe (spre binele lui, desigur) , iar tu să suferi în tăcere când ajungi acasă.

Dar cine în lumea asta ar avea puterea să-şi procure această invitaţie? Prea puţini. Cine ar avea puterea să uite prin tot ce a trecut cu un om? Cei care au suferit prea mult, mai mulţi decât cei de dinainte, dar mai puţini decât majoritatea. Care este majoritatea? Acei oamenii slabi care nu au puterea să acţioneze pentru prietenii lor. Acei oameni slabi care vor, dar ceva le spune: Nu, nu, nu, nu pot, e prea mult pentru mine, nu aş putea să rezist.

Ce n-aş da să fiu un om puternic. Dar voi aţi da ceva pentru asta?

duminică, iulie 18, 2010

Ca să pot fugi


Mereu am fost împotriva ideii de a avea maşină când voi fi mare. Mereu am spus că motivul este dorinţa de a nu participa la distrugerea mediului, dar dacă privesc în urmă poate că a fost şi puţină mândrie sau orgoliu sau simplul sentiment că nu vreau.

Însă realizez că atunci când voi fi adult, neştiind să merg pe bicicletă şi trenul având datoria de a-mi impune când anume să fac asta, nu voi putea fugi departe de locul unde am întâlnit nenorociri decât dacă voi avea o maşină.

Nu mai ştiu cine ( am impresia că Cioran, dar nu sunt deloc sigură, aşa că voi căuta mai încolo ) spunea că singurătatea cel mai bine o înţelege atunci când stă într-o gară. Întotdeauna între două staţii, rupt de lume, aşteptând trenul, cu o valiză în mână, nimeni băgându-l în seamă.

Eu cred că atunci când eşti pe o bicicletă pe un câmp uitat de lume, poţi înţelege singurătatea cel mai bine. De ce? Nu simţi pe nimeni şi nimic şi nu eşti între nimic. Nu ştii ce e în spatele tău şi nici în faţa ta. Nici la est şi nici la vest de tine. Rămâi părăsit într-un colţ de lume uitat şi habar n-ai unde eşti însă pentru prima oară înţelegi că n-are de ce să-ţi fie teamă. Pentru prima oară acolo nu trăiesc oameni.

* Of, of, of... Ce ironic şi ce păcat că nu ştiu să merg pe bicicletă.

marți, iulie 13, 2010

Adevarul din noi


















Nu te oboseste cand lumea iti spune ca esti moale? Ca nu vei reusi niciodata in viata? Ca oamenii sunt rai, ca te vor calca in picioare, ca in lumea asta nu poti supravietui decat daca esti si tu ca ei? Nu te intriga, stiind ca asta este doar o masca a ta si ca de fapt, tu, cel caruia i se dau atatea lectii de viata si asa mai departe, tu esti de fapt cel care ar trebui sa dea lectii de viata. Tu esti cel care stii ce inseamna greul vietii, cel care intelege ce se intampla in lumea asta, cel care are aspiratii spre infinit si imposibil, care are temeri ascunse din copilarie, care poate sa faca mult mai mult decat toti cei care iti dau lectii despre viata. Tu esti, de fapt, cel care poate face mai mult decat se vede. Ce bun e omul asta, care tace din gura si promite atat de multe in sinele sau. Care promite intr-un mod umil si rezervat, care nu se da in stamba si care atunci cand ajunge matur, va putea spune: Mi-ati dat lectii degeaba, eu am trecut prin acest fir de un metru si cincizeci si trei de centimentri, numit de voi "viata" prin felul meu! Eu cred in oameni, eu am speranta! Stiu ca oamenii pot mult mai mult decat arata pentru ca asa suntem! Toti suntem oameni, dar niciunul nu constientizeaza cat de mult ne asemanam!
Da! Si cata dreptate ai! Oamenii se gandesc ca sunt la fel, numai fizic vorbind, dar fiecare dintre noi poate sa se invete singur si sa simta! De ce nimeni nu se leaga de asta? De ce nimeni nu se leaga de faptul ca toti oamenii pot ( nu am spus ca si fac asta ) sa devina mai destepti daca vor, ca exista un sentiment universal printre oameni numit constiinta, care pentru unii este atat de greu de descoperit... Insa ce bine ca exista oameni care sa ii ajute pe ceilalti sa-si descopere acest sentiment!
Spuneti-mi voi, de ce toti se leaga de faptul ca "avem doua maini, doua picioare, un cap si un trup" si nimeni nu spune "avem cu totii cate o constiinta" ?
De ce conteaza atat de mult acest fizic care se va degrada in douazeci/treizeci/patruzeci de ani? De ce oamenii uita ca sunt uniti de fapt prin sufletul lor care este mult superior vizibilului?
De ce se uita adevarul nostru, singurul adevar lucid cu adevarat relevant al oamenilor?

sâmbătă, iulie 10, 2010

Acei imperfecţi care suntem



Mă întreb uneori câţi dintre noi am fost vreodată artişti. Pentru că să spun drept, nu ştiu nici eu, prin prisma obiectivităţii, care dintre cei a căror artă am citit-o ori văzut-o dacă este îndr-adevăr mai mult decât se vede sau pur şi simplu văzutul. Mereu am mers pe ideea că văzutul nu este niciodată cel adevărat, că prima impresie nu este importantă, că ai nevoie de mai mult – nu ştiu exact de ce – pentru a-ţi da seama că în afară de acel văzut mai este ceva şi anume nevăzutul.
Artisul este acel suflet care a decăzut măcar o dată. Un artist ca acesta nu s-a născut niciodată artist. Mozart, Michelangelo şi alţii ca ei nu ştiu ce au fost. Poate că au fost tot artişti, dar de alt fel. Nu sunt eu în măsură să spun ce fel de artişti, care şi cum. Dar pot spune că noi, care suntem oameni simplu, care nu avem un talent uluitor şi nu suntem genii ( exact! Acei artişti se numesc genii... ) suntem artişti atunci când iubim, când decădem de la un nivel prea înalt cu care ne-am obişnuit, când suntem loviţi şi când înţelegem. Ce să înţelegem? Să înţelegem că marea în sine nu este nimic supraomenesc, dar că plaja pustie şi aerul sărat ne amintesc ce înseamnă să plângem din libertate. Că poate mâine nu mai suntem niciunul sau numai eu rămân sau numai tu dispari ( şi vai, cât de clişeic aţi putea spune că este, dar ştiţi cât este de adevărat? ) sau că poate ne trezim că nu mai putem gândi, că ne-a murit sufletul sau speranţa. Sau poate amândouă. Să înţelegem că s-a dus o parte din viaţa noastră ( cinci ani sau cincisprezece sau patruzeci ), dar cât mai repede posibil pentru că la şaptezeci de ani toţi realizăm. Să înţelegem cât mai devreme că trebuie să ne gândim la ce vom face, la ce ne place, vrem, putem, ştim. Ce trist că uneori ce ne place nu este acelaşi lucru cu ce ştim sau cu ce putem. Ce păcat că naşterea nu ne-a organizat perfect de la început măcar în talent şi simţuri, măcar în speranţă, măcar în iubire. Ce păcat că nu suntem aceiaşi de la naştere până la moarte. Că nu ne putem naşte deja formaţi aşa cum vom gândi că vrem să ne formăm în viaţa de care dispunem de pe la cincisprezece ani sau mai târziu sau mai devreme. Dacă s-ar întâmpla acest fapt, oamenii ar putea să facă mai mult, să fie mai competenţi, prin personalitatea formată să ajungă mai departe, dar sentimentele? Ah, uitaţi că există o piedică în orice! Că nici măcar de am încerca prin puteri supraomeneşti sau prin propriile gânduri, vom rămâne pentru totdeauna imperfecţi, cu un talent mediocru niciodată destul de exploatat, cu nişte sentimente care ne fac să decădem atât de mult încât vom putea cel puţin o dată în viaţa care nu este nici în sufletul nostru şi nici în gânduri, ci în jur şi în realitate, să fim

artişti.