Era timpul să avem vacanţă. În sfârşit. Şi cea mai bună parte este că este soare afară şi frumos. Este rece şi soare, cea mai bună combinaţie! Ieşi afară din bloc şi te izbeşte în faţă din plin puţin frig, iar apoi soarele te invită la el în braţe, înconjurându-te cu razele sale.
Ce să spun altceva în afară de faptul că mă simt fericită? Voi termina zilele astea "Pe patul de moarte", mă voi plimba prin Bucureşti şi voi asculta cât am chef eu Florence and the Machine, Rachmaninoff şi The Subways. Dadada!
Cât am fost cu Electra la Braşov mi-am dat seama că mi s-a făcut dor de Bucureşti. Şi am chef să mă plimb pe aici cât pot de mult, iar apoi să merg pe la ţară să mă liniştesc şi să mă îndepărtez aşa o perioadă de internet şi calculator. Am chef de viaţă, am chef să alerg.
Vreau să merg să cumpăr un ghiocel. Şi un trandafir alb. Şi unul roz.
Vreau să îmi cumpăr o floare mică şi să am grijă de ea şi să stea pe pervazul camerei mele.
Daaa, va veni 1 mai şi vom merge la mare şi acum trebuie să ne bucurăm şi să fim cât de buni putem să fim!!!
Voi merge pe o bordură de iarbă şi voi număra câte raze îmi oferă soarele zilele astea şi dacă număr 20 atunci ştiu că totul va fi bine! Şi dacă număr 10 ştiu că trebuie să muncesc mai mult să fie totul bine! Şi da, da, da, totul va fi bine!
Sunt în sesiune încă. Ştii cum se spune, toată lumea a terminat sesiunea. Medicina continuă.
Dar mă simt destul de bine în momentul de faţă. Trebuie să citesc la psihologie şi să învăţ la genetică şi la aparatură medicală însă afară e frumos şi astăzi e o zi plăcută. Ascult un playlist de pe 8tracks foarte drăguţ. Refuz să mă stresez astăzi.
Îmi place cafeaua pe care mi-am făcut-o azi. Şi DEX-ul deschis pe birou pentru că... psihologie. Şi apa plată şi că este duminică. Fotografiile cu Ioana Muntean de pe perete. Şi o copie după pictura lui Monnet deasupra. Şi ceainicul albastru cu libelule de la Tudor. Şi cd-uri, Hemingway, Faulkner, o pânză, nişte brăţări, nişte caiete din Cărtureşti sau cu Klimt. E curat şi ordonat şi frumos şi lumină afară.
E o zi frumoasă şi e păcat că oamenii nu mai văd lucrurile importante. Încetul cu încetul încep să ni se pară importante obiectivele astea rigide sau stressul. Am de învăţat pentru anatomie, trebuie să iau notă mare/să trec. Greşit. Trebuie să ştiu cât mai multe pentru mine, e interesant. Aşa da.
Am chef să citesc "Adio, arme", dar nu prea am timp. Nici chiaaar aşa. Dar am tot uitat lunile astea să îmi amintesc de momentele când făceam un proiect pe Zdob si Zdub. Sau când stăteam noaptea pe nisip în Vamă şi ridicam lampioane. Trebuie să îţi aminteşti când ai urcat prima oară pe munte. Sau când ai fost la mare cu părinţii. Sau primul contact cu muzica adevărată, nu aia de la televizor, aia căutată de tine pe net. Primul alergat prin parc. Sau printre blocuri, urmând să fii alergat de o haită de câini. Sau prima oară când ai păşit în MNAR cu prietenii tăi. Sau priveliştea de pe Casa Poporului când ai mers la MNAC pentru că au o terasă acolo.
Prima oară la teatru şi cu cine, fără să luăm în calcul mersul cu părinţii sau şcoala. Sau prima oară la operă. Sau la ateneu. Sau la balet. Sau în centrul vechi. Sau în afara Bucureştiului.
Te distrugi dacă nu eşti mai bun în fiecare zi. Te spulberi dacă nu vezi zilnic partea mai bună în evenimente, în oameni. Te separi de sufletul tău adevărat dacă nu te motivezi zilnic. Decazi dacă nu eşti mai drăguţ cu ceilalţi, dacă nu nu te compari decât cu tine însăţi.
Învăţ lincajul cu geamul deschis, razele soarelui pe pat şi cafeaua răcită. Se apropie primăvara.
Stau în pat şi citesc "Curcubeul" de Lawrence. Ştiţi de când citesc această carte? De aproape un an. Da, doamnelor şi domnilor, citesc această carte de aproape un an. O fi având ea 640 şi ceva de pagini, dar aproape un an... E imens! Stau în pat şi mă scol în picioare şi mă duc în camera mea atât de veche şi de plictisitoare, de care m-am săturat şi de care vreau să scap şi mă învălui în continuare în ploaia de afară. Eu trebuie să învăţ glandele şi nu le-am învăţat. Le-am citit, dar nu până la capăt. Aş fi putut să le învăţ, dar nu am vrut. Şi astăzi îmi doresc să le învăţ şi le voi învăţa. Am citit "Curcubeul", am ajuns la capitolul "Lumea făcută de mâna omului" şi atât. Ah, ce o mai fi şi asta - lumea făcută de mâna omului. Ar trebui să fie totul sau nimic. Nu poate fi parţial în niciun caz, nu cred că poate fi, nu trebuie să fie. Omul trebuie să fie triumfător sau jalnic, un rege sau o slugă. Ce alegem noi să fim? Ce alegem să fim? Câţi reuşim să ajungem regi şi câţi coborâm la slugă? La început cu toţii suntem la fel. Ne diferenţiază un ADN, un nivel de IQ şi poate ceva deosebit, un spirit al umorului sau de candoare. Dar la început cu toţii avem aceleaşi credinţe, aceleaşi idei, aceleaşi iubiri şi gânduri. Le avem la fel pentru că ele nu există. Şi ceea ce devenim depinde de ceilalţi, de noi, de tot ce ne înconjoară, normal. Dar ajungem să ne maturizăm la un moment dat - cică - nu? Se zice că te maturizezi fără să îţi dai seama, dar eu cred că am reuşit să-mi dau seama de primul stadiu de maturizare al vieţii mele. Cred că se petrece acum şi mă cutremură din cap până în picioare. Aşadar, asta este? Responsabilitatea, da, dar simţirile unui robot? Conştientizez că trebuie să învăţ mult şi de fiecare dată când reuşesc nu sunt mulţumită pentru că mi se pare ceva normal. Însă atunci când nu vreau să învăţ, când nu-mi fac datoria mă simt vinovată. De ce? Pentru că se apropie examenul. Şi? Şi atunci nu voi face bine. Şi dacă nu voi face bine? Nu intru la facultate şi întreaga mea viaţă mi se va decala cu un an cel puţin. Şi îmi zic totuşi: Ce?! Am ajuns majoritatea să fim atât de stresaţi de bac sau de facultate şi uităm de lucrurile importante. Uităm de iubire, de cărţi, de pictură, de muzică, de prietenie, de onoare şi de restul virtuţilor. Cine are curaj? Cine scrie un roman sau un volum de poezie când are timp? Cine pictează ca să se elibereze? Cine ajută?Cine iese la alergat sau se duce la înot? Cine îşi construieşte cumva propria viaţă? Uităm ce a fost şi ce este şi uităm ce poate fi. Vedem doar ce va fi şi în ignoranţa noastră credem că va fi din ce în ce mai bine şi pierdem din vedere colegii, restaurantul de la colţul străzii - care peste cinci ani poate nu va mai fi -, petuniile de lângă trotuar şi trandafirii primiţi. Învăţăm formule, date, informaţii, mecanisme de rezolvare a problemelor. Dar mecanismele de rezolvare ale vieţilor noastre? Nu putem să spunem la nesfârşit că de la ora x la y învăţăm asta şi la 7pm mergem la concert. La un moment dat clacăm de atâta organizare pentru că nu putem să avem vieţile atât de fixe. Putem să dăm tot ce avem mai bun din noi, dar să ne fixăm vieţile într-un ceas acoperit cu gheaţă de cât un deget nu putem. Nu e natural, nu e bine, nu trebuie să fie bine. Mulţi adulţi sunt stresaţi, nu mai au timp să citească, să iubească lucruri şi idei sau să creeze. Iar noi asta suntem acum: stresaţi şi fără timp de a iubi lucruri şi idei, de a crea. Candoarea, umorul, nivelul de IQ şi ADN-ul au rămas. Dar unde e iubirea, prietenia? Unde e arta? Unde sunt onoarea şi curajul? Unde se pierd încetul cu încetul, împreună cu noi? Nu e bine, nu e bine ce se întâmplă. Trebuie luate măsuri. Trebuie să ajungem regi dacă vrem să fim vreodată fericiţi.
Astazi am vazut un film. Mie nu imi plac filmele. Imi place muzica, teatrul, opera, pictura si altele. Imi plac multe arte insa marturisesc ca pentru fotografie si film n-am nicio pasiune. Ca o paranteza pe care o deschid, consider fotografia chiar neplacuta pentru gusturile mele. Am scris mai sus ca nu-mi plac filmele. Gresesc. Nu imi place sa ma uit la filme, mai exact. De ce? Am vazut prea multe filme proaste si prea putine bune. De fiecare data insa, cand vad un film bun perdelele dinaintea mea se evapora si prind curaj. Poate ca nu a prinde curaj este termenul potrivit folosit. Motivul pentru care nici nu ma prea uit la filme nu este ca mi-e teama sa vad un film prost. De ce mi-ar fi? Motivul este ca simt ca pierd doua ore in care as putea sa fac absolut orice altceva, de la a citi ceva stiintific/istoric/literar pana la a iesi afara sau pana la a face un antrenament.
In orice caz, am clarificat faptul ca nu imi place sa ma uit la filme si intelegeti de ce, nu prea vreau sa-mi pierd timpul cu ele daca sunt proaste. Dar am vazut un film placut astazi, acum cateva ore mai exact. Ei, va imaginati dupa titlu ca nu poate fi vorba decat despre "A beautiful mind". Cel putin cred ca va imaginati. (Vreau sa mentionez ca am pe fundal concertul nr. 5 pentru pian al lui Beethoven si vi-l recomand cu mare caldura.)
Scriu un post despre acest film (si nu numai acesta) nu pentru ca vreau sa fac o recenzie. Filmul este despre John Nash, un matematician care a luat premiul Nobel pentru economie si poate ca daca stiti ceva despre el, asta spune totul. Scriu acest post pentru ca niciodata nu am fost influentata de vreun film in afara de "Invictus". "Invictus" mi-a amintit ca desi oamenii sunt pana la urma niste animale crude si parsive, datoria noastra este sa depasim aceasta conditie. (Acum playlistul a trecut la concertul pentru clarinet al lui Mozart. Si pe acesta vi-l recomand, mai ales Adagio.) De ce sa nu vreau sa fiu eu insami? De ce sa nu vreau sa fiu un animal salbatic? Nu din ipocrizie, nu din cauza evolutiei. In niciun caz, nu. Imi doresc asta deoarece cred in imaginatie si virtute. Nu stiu de ce cred, dar cred, mereu am facut-o si voi continua, indiferent cat de naiv sau inocent ar parea. Si sa va spun un lucru: Nu este deloc naiv si inocent. Este dovada oricarui suflet ce vrea sa fie puternic. Daca poate ajunge un om al virtutilor si nu se prabuseste atunci a ajuns unul. Si asta vreau sa devin, acesta vreau sa fie rezultatul sufletului meu. "A beautiful mind" mi-a amintit de placerea de a face probleme la fizica. Acest timp indepartat de mine acum era inainte de a intra la liceu si tin foarte mult la el. Atunci imi doream foarte mult sa devin inginer sau fizician si sa lucrez in cercetare. Imi amintesc insa ca in clasa a IX-a am inteles ca nu am "o minte sclipitoare", o minte potrivita pentru asa ceva si ca trebuie sa ma indrept spre altceva. Astfel, m-am gandit sa fac medicina, unde daca lucrezi mult poti ajunge departe. Planul meu este sa ajung profesor universitar, sa am lucrari publicate prin lume, sa salvez cu intelegere cat mai multi oameni si sa invat cat mai bine viitoarele generatii de medici. Astfel, cum zicea si John Nash, voi conta. (Ascultati Johann Pachelbel - Kanon in D.) Dar acest film mi-a amintit maretia matematicii si a fizicii, maretii pe care le-am simtit si eu candva, dar le-am uitat... Foarte pacat si o mare greseala! Oamenii ar trebui sa inteleaga cat de fascinanta este stiinta. Nu numai pentru ca este artistica, ci pentru ca iti ofera ceva ce arta nu iti va putea oferi niciodata complet. Nu ma refer la calcule sau la explicatii reale care poate nici macar nu sunt reale. Ma refer la momentul fascinant cand descoperi lumea asa cum este ea. Mi se pare cea mai extraordinara inventie a omului. Mai extraordinara decat visul artei. Un vis poate ca este tot ce ai in timpul greu, dar arta si sufletul sunt un refugiu, iar stiinta si mintea sunt rezolvarea acestuia. Sa le cunosti pe amandoua cred ca este apogeul naturii omului, drumul sau catre virtute.
