M-a apucat o chestie si chiar daca va plictisesc, imi pare rau, dar vreau sa scriu asta.
Pana acum mereu am inceput cu "Stii ce-am observat eu?" sau in genul asteia pentru ca eu asta fac: observ si critic. Sau nu neaparat critic da'-mi dau cu parerea. Chiar daca nu intereseaza pe nimeni parerea mea, ce conteaza? Eu tot o scriu. Adica am observat la multi ca zic in cel putin o postare a lor: Si stiu ca nimeni nu va citi asta... etc. Pana la urma voi de ce vreti sa va citeasca cineva blogul? Adica, da, este public, ca doar este pe internet. Dar nu inteleg de ce toti tineti neaparat sa va fie citit blogul. Cand citesc chestiile astea: ... nici nu stiu de ce ma omor atata, ca oricum nu citeste nimeni... eu cred ca voi scrieti pentru altii, nu pentru voi. Ar trebui sa scrieti pentru voi, ca sa va descarcati, sa va eliberati, sa o faceti pentru voi. Iar eu nu vreau sa cred ca voi scrieti pentru altii pentru ca ideea asta mi se pare ingrozitor de stupida si prosteasca.
Aici m-am cam lungit cu vorba, eu de fapt vreau sa vorbesc despre altceva: oameni.
Sunt unii oameni care in proportie de 95% se gandesc in primul rand la ei. De exemplu o avem pe X care este foarte buna la scoala, dar nu are prieteni (decat "cumintii destepti" ai ei) si nu se distreaza decat in felul ei: satisfacandu-se prin atingerea intereselor sale (adica notele). Si ma gandeam asa... Iti dai seama ce trist e? Nu pentru ea, pentru ca X nu intelege ce intelegem noi. Ea crede ca daca "stie carte" o sa fie un om mare si o sa isi bage picioarele in toti cand va fii mare. Iar la liceu, ce conteaza? Oricum acolo incepe o noua viata, pe care si-o va lucra la fel ca pe asta. Muncind pentru note.
Dar este atat de trist sa te gandesti la tine in proportie de 95% toata viata ta si sa realizezi de abia la batranete cat de prost ai fost sa ii tratezi pe toti cu spatele pentru ca tu te considerai mereu primul si cel mai bun. Este foarte trist sa-ti dai seama la sfarsitul vietii ca dupa ce ai ajuns un medic mare si cunoscut sau daca ai descoperit un nou element din tabelul lui Mendeleev sa realizezi ca nu ai niciun prieten. Sa-ti dai seama ca ai muncit o viata intreaga pentru ceva real, practic, sa-l vezi tu in mana ta. Ah, pentru faima ta! Sa lucrezi o viata intreaga pentru stralucirea ta... Si sa intelegi intr-un sfarsit ca n-ai trait deloc. Ca tot ce ai facut tu a fost sa iti folosesti capul pentru niste calcule ridicole si nici macar ca sa ajuti lumea. Ti-ai folosit capul ala pentru tine. Este atat de trist sa traiesti doar pentru tine. Da' ce sa traiesti? Ca aia nu se numeste "a trai". Nu poti toata viata ta sa te gandesti numai la tine, este inuman! Esti un om mort! Da, tu cel care te gandesti la tine 95%. Si care crezi ca 95% din tine reprezinta perfectul si ca 95% din creierul tau este de geniu si ca 95% nici macar nu esti tu, dar ce naiba iti pasa tie? Ai faima? Ai ajuns unde vroiai? In varf. Nu-ti mai trebuie nimic. Nici macar acei 5% de prieteni la care nu te-ai gandit deloc. Tu te-ai gandit 95% la tine si restul de 5%... restul poate la lectiile tale de la scoala care de fapt constau in note.
Si este atat de trist sa traiesti doar pentru tine. Daca n-ai trait o data pentru altceva sau altcineva in viata esti ca un bec: stralucitor si gol; gol de tine.
P.S. Acum pun si eu la status sa mi-o citeasca lumea "ca oricum nimeni nu-mi citeste ce scriu".
[Coldplay - Violet Hill]
