Of, am obosit, am obosit să te aştept...
Nu ştiu exact dacă vorbesc cu
tine sau cu mine
sau cu altcineva. Ştiu doar că aştept mereu pe cineva şi am obosit. Nu sunt un om impresionant, sunt un om la fel ca toţi ceilalţi, dar care are puţin antrenament în a scrie şi a picta. Nici măcar talent nu am, doar că ştiu pe ici, pe colo câteva chestioare care-mi folosesc în posturile mele. Sunt un om mediocru şi nu mai pot, simt că sufletul mi se sfârşeşte. Nu îmi permit, ştiu, nu vreau să-mi dau voie să fac asta, dar totuşi mă plâng:
Am obosit să aştept... Am obosit să te aştept... Am obosit să am grijă de voi şi nu înţeleg de ce fac asta. Sunt atât de fericită când văd că vă merge mai bine, aproape că mi se umple speranţa de lacrimi încurajate cu soare, dar apoi realizez şi eu ceva: Îmi chinui interiorul de geaba şi nu fac nimic. Nu vă ajut cu nimic, dar mediocritatea mea mă scaldă în autosuficienţă şi mă face să mă simt bine, ca şi când realizez ceva. Cu ce vă ajut? Nu ştiţi nici voi, care aţi vrea uneori poate să mă compătimiţi, alteori să mă încurajaţi.
George, când făceam pictură cu el printr-a patra, mi-a zis că trebuie să mă ridic la nivelul lui pentru că există oameni care nu o pot face şi că eu nu fac parte dintre ei. Ce frumos că am putut înţelege asta atunci şi că am putut realiza aşa ceva. Îmi amintesc că maică-mea mereu i se văita lui George că mă plângeam că am arătat o dezordine înfricoşător de oribilă pe planşele pe care ar fi trebuit să se aşeze frumos temele pe care mi le dădea el. Şi îmi amintesc cum spunea ca un Hyperion fericit: Nu-i nimic. Ba chiar foarte bine! Autosuficienţa te scaldă în mediocritate. Foarte bine că nu este mândră de ce a făcut şi că îşi doreşte mai mult din ea.
Orice credeţi voi, eu ştiu că în copilărie, până la vârsta de 11 ani, am fost un copil deasupra mediocrităţii.
Dar acum sunt o personalitate care nu ştie unde să se caute. Nu ştiu cine sunt cu adevărat, dar nu asta este problema. Nu mă sperie faptul că nu mă cunosc, aceasta cred că nimeni nu o ştie la vârsta mea. Mă sperie teama asta involuntară care mă cuprinde de fiecare dată când spun în gândurile mele "Am obosit să te mai aştept..." fără să ştiu dacă mă adresez ţie sau mie.
Of, of, suflet frumos, am obosit să te mai aştept...
