Stiinta mea

Astazi am vazut un film. Mie nu imi plac filmele. Imi place muzica, teatrul, opera, pictura si altele. Imi plac multe arte insa marturisesc ca pentru fotografie si film n-am nicio pasiune. Ca o paranteza pe care o deschid, consider fotografia chiar neplacuta pentru gusturile mele. Am scris mai sus ca nu-mi plac filmele. Gresesc. Nu imi place sa ma uit la filme, mai exact. De ce? Am vazut prea multe filme proaste si prea putine bune. De fiecare data insa, cand vad un film bun perdelele dinaintea mea se evapora si prind curaj. Poate ca nu a prinde curaj este termenul potrivit folosit. Motivul pentru care nici nu ma prea uit la filme nu este ca mi-e teama sa vad un film prost. De ce mi-ar fi? Motivul este ca simt ca pierd doua ore in care as putea sa fac absolut orice altceva, de la a citi ceva stiintific/istoric/literar pana la a iesi afara sau pana la a face un antrenament.
In orice caz, am clarificat faptul ca nu imi place sa ma uit la filme si intelegeti de ce, nu prea vreau sa-mi pierd timpul cu ele daca sunt proaste. Dar am vazut un film placut astazi, acum cateva ore mai exact. Ei, va imaginati dupa titlu ca nu poate fi vorba decat despre "A beautiful mind". Cel putin cred ca va imaginati. (Vreau sa mentionez ca am pe fundal concertul nr. 5 pentru pian al lui Beethoven si vi-l recomand cu mare caldura.) 
Scriu un post despre acest film (si nu numai acesta) nu pentru ca vreau sa fac o recenzie. Filmul este despre John Nash, un matematician care a luat premiul Nobel pentru economie si poate ca daca stiti ceva despre el, asta spune totul. Scriu acest post pentru ca niciodata nu am fost influentata de vreun film in afara de "Invictus". "Invictus" mi-a amintit ca desi oamenii sunt pana la urma niste animale crude si parsive, datoria noastra este sa depasim aceasta conditie. (Acum playlistul a trecut la concertul pentru clarinet al lui Mozart. Si pe acesta vi-l recomand, mai ales Adagio.) De ce sa nu vreau sa fiu eu insami? De ce sa nu vreau sa fiu un animal salbatic? Nu din ipocrizie, nu din cauza evolutiei. In niciun caz, nu. Imi doresc asta deoarece cred in imaginatie si virtute. Nu stiu de ce cred, dar cred, mereu am facut-o si voi continua, indiferent cat de naiv sau inocent ar parea. Si sa va spun un lucru: Nu este deloc naiv si inocent. Este dovada oricarui suflet ce vrea sa fie puternic. Daca poate ajunge un om al virtutilor si nu se prabuseste atunci a ajuns unul. Si asta vreau sa devin, acesta vreau sa fie rezultatul sufletului meu.  "A beautiful mind" mi-a amintit de placerea de a face probleme la fizica. Acest timp indepartat de mine acum era inainte de a intra la liceu si tin foarte mult la el. Atunci imi doream foarte mult sa devin inginer sau fizician si sa lucrez in cercetare. Imi amintesc insa ca in clasa a IX-a am inteles ca nu am "o minte sclipitoare", o minte potrivita pentru asa ceva si ca trebuie sa ma indrept spre altceva. Astfel, m-am gandit sa fac medicina, unde daca lucrezi mult poti ajunge departe. Planul meu este sa ajung profesor universitar, sa am lucrari publicate prin lume, sa salvez cu intelegere cat mai multi oameni si sa invat cat mai bine viitoarele generatii de medici. Astfel, cum zicea si John Nash, voi conta. (Ascultati Johann Pachelbel - Kanon in D.) Dar acest film mi-a amintit maretia matematicii si a fizicii, maretii pe care le-am simtit si eu candva, dar le-am uitat... Foarte pacat si o mare greseala! Oamenii ar trebui sa inteleaga cat de fascinanta este stiinta. Nu numai pentru ca este artistica, ci pentru ca iti ofera ceva ce arta nu iti va putea oferi niciodata complet. Nu ma refer la calcule sau la explicatii reale care poate nici macar nu sunt reale. Ma refer la momentul fascinant cand descoperi lumea asa cum este ea. Mi se pare cea mai extraordinara inventie a omului. Mai extraordinara decat visul artei. Un vis poate ca este tot ce ai in timpul greu, dar arta si sufletul sunt un refugiu, iar stiinta si mintea sunt rezolvarea acestuia. Sa le cunosti pe amandoua cred ca este apogeul naturii omului, drumul sau catre virtute.

Mi-e sufletul greu şi liber totuşi!

Se presupune că mâine este teza la matematică. De fapt, în câteva ore, suntem deja în "mâine". Ah, dar nu pot să învăţ sau să repet. Dorinţa mea cea mai mare din acest moment este sa privesc un nor ce nu exista pe negrul de afară sau să-mi caut "nicăieri"-ul. Oh, ce fericire mi se strecoară prin capilare când îmi imaginez o dimineaţa frumoasă pe câmpul abrupt dintr-un plai de munte unde să pictez ceva, o privelişte sau pe Tudor! Să stau lângă el într-un câmp de flori şi să citim!

Îmi doresc, sincer!, multe. Am o groază de impulsuri ce mă gonesc spre o libertate lăuntrică foarte incertă. Nu ştiu dacă este bună, nu cred că este momentul potrivit, dar ce pot face dacă acum mă apucă? Vreau, vreau să merg la festivalul de muzică medievală! Vreau să pictez de pe un munte! Şi să citesc într-un câmp de flori lângă Tudor! Vreau să alerg şi să mă joc de-a v-ati ascunselea, să fug într-o zi la Sibiu cu Ioana Movileanu sau într-alta la mare cu Tudor şi să mă plimb şi să alerg! Să caut locuri şi să vizitez spaţii care poate vor fi vizitate de milioane de oameni sau numai de mine! Poate voi descoperi un loc al meu! Sau al nostru?

Vreau să îmi etalez curajul. Vreau o încercare prin care să mi-l demonstrez! Şi cinstea caracteristică cică zodiei mele. Mai ţii minte că eşti berbec? Ah, ce deprimant!

Vreau să mă sui pe un balaur! M-ai auzit? Pe Laurul-Balaurul lui Ion Barbu! Vreau să ajung mâine la reşedinţa ambasadorului Statelor Unite cu inima plină de atâta viaţă, încât să pierd! Ce să pierd? OH, CINE ŞTIE?

Vreau să alerg, să alerg! Să alerg. Vreau să ţopăi şi să mă bălăngăn. Vreau să învăţ vals bine de tot! Să mănânc struguri în timp ce citesc pentru a exersa frumuseţea aceea de lene elegantă! Vreau să nu conteze că am teză în 10 ore! Vreau să cred în puterea imaginaţiei şi să alerg, să alerg! Să alerg.

Am nevoie de ceva clar, ştii? De ce anume? Crede-mă, dar... NU ŞTIU! Dar vreau să ţopăi, să ţopăi! Să ţopăi. Vreau să mor frumos când îmi va veni timpul, într-o casă cu coloane din marmură, într-un pat vechi şi elegant foarte foarte mare şi moale. Să fie romantic şi glorios modul şi mai ales, momentul în care mor, să nu fie patetic! Îl vreau pe Bach la momentul morţii mele! Îngerii oare îmi vor asculta ruga? Şi la înmormântare doresc astfel!

Vreau să aud ce n-am mai auzit, să plâng frumos şi încet, lacrimile rostogolindu-se singure, independente pe obraji, uitând de sentimentele mele. Vreau să mă odihnesc greu, ca să fie dulce adormirea.Vreau o armonie cu un parc părăsit! Şi îmi doresc înţelegerea unui cântător la vioară sau la oboi! Oh, ce frumos este concertul lui Mozart pentru oboi!!!


Am obosit puţin! Ar trebui să mă odihnesc! Pentru că Rolle a spus că dacă f este definită pe [a, b] cu valori în R şi dacă f este continuă pe [a, b] şi derivabilă pe (a, b) şi dacă f(a)=f(b), există un c care apartine intervalului (a, b) astfel încât f'(c)=0.

În căutare

De un timp, nu ştiu de ce, am încetat să scriu. Însă nu numai pe blogul ăsta, ci sub orice altă formă. Acum câteva zile am trimis la un concurs de creaţie literară o nuvelă despre războiul fizic şi cel interior, desprea creaţie şi adevăr şi nu înţeleg de ce, dar îţi spun că mi-a luat foarte mult timp să o scriu. Îmi induceam starea de a scrie, ceva ce mi s-a întâmplat foarte rar la viaţa mea. Şi nu înţeleg ce îmi fură din dorinţa de a-mi exprima ideile, ce-mi distruge avântul de a crede. Sper că nu mă maturizez pentru că dacă asta înseamnă a te maturiza, îmi doresc să nu se întâmple niciodată. Am înţeles că atunci când suntem adolescenţi, avem idealuri şi credinţe nebănuite în noi, iar atunci când creştem totul se plafonează încetul cu încetul. Şi poate toţi am auzit şi ştim asta, dar câţi suntem conştienţi de acest fapt? Am întâlnit contraexemple, desigur, dar majoritatea decide într-o astfel de chestiune.
Mă întreb, dacă voi mai găsi vreodată libertatea timpului în care să pictez într-un câmp fără ca nimic neplăcut să-mi bâzâie prin minte. Acum dacă trec puţin cu un convers pe lângă iarbă, mă gândesc că poate se caţără pe el o căpuşă şi poate, ajungând acasă pe pielea mea, voi putea face Lyme, Doamne fereşte... 400 de români au murit în 2011 din cauza acestei boli... Oh, când voi creşte mare, jur, că voi face tot posibilul, voi învăţa şi mă voi dedica cercetării şi voi găsi sau voi ajuta la găsirea unor remedii pentru bolile acestea ce fură atâţia oameni de lângă ai lor. Sper ca peste 20-30-40 de ani când îmi voi reciti acest blog - care sigur va mai exista pentru că este dovada vie, electronică a tot ce am fost din clasa a şasea până când nu voi mai fi - sper ca atunci să fi realizat măcar o părticică din ce mi-am propus. Şi să nu-mi uit nicio pasiune, absolut niciuna.

Oh, ce timpuri şi ce vremuri pline mă aşteaptă! Oare voi mai găsi vreodată libertatea timpului în care să pictez într-un câmp fără ca nimic neplăcut să-mi bâzâie prin minte? Voi mai putea sta întinsă în pat, gândindu-mă la diverse copilării, pe fundal apărând La Follia lui Corelli? Voi mai putea plânge pentru un concert al lui Rachmaninov? O să-mi mai permit să fug dintr-un muzeu într-altul sau să citesc în fiecare seară? O să mai pot scrie sau să mă prostesc măcar din când în când ca acum? Dacă nu fac lucrurile astea acum când voi mai avea timpul să le fac? Poate niciodată, cine ştie. Să nu uiţi, Luiz de peste 10/20/30...50 de ani, că poate chiar dacă n-ai reuşit, ai făcut tot posibilul să trăieşti cât mai mult când erai mică pentru a nu muri cu regrete din prisma asta a sfârşitului. Şi nu uita, te rog, că datoria ta din prezentul în care-mi vei citi prostioarele scrise de zeci de ani vechime, este să nu mă laşi să mor cu regretul unei cariere şi familii pierdute.

Mulţumesc!