Lipsind de la gara

Daca as merge cu trenul spre Arcadia poate ca m-as trezi in acelasi compartiment cu Van Gogh. I-as spune ca imi place Impresionismul si ca il admir. L-as intreba de ce crede el ca a murit, avand in vedere ca acum a crescut si putea sa-si priveasca moartea singur, uitandu-se la filmuletul ala pe care unii cred ca il vor vedea dupa ce trec in cealalta parte (filmuletul cu ce ai facut toata viata ta).
Mi-ar raspunde ceva, orice, poate la nimereala sau poate ca ar fi chiar adevarul.
Apoi ar intra in compartiment un bucatar. Eu si Van Gogh am ramane masca. Bucatarul sa spunem ca ...

Dar asta s-a intamplat!

Am fost in trenul spre Arcadia. Am fost cu Van Gogh in compartiment. L-am intrebat ce am avut sa il intreb si mi-a raspuns sincer. Nu va voi spune raspunsul, mi-a zis sa-l tin secret. Bucatarul insa cand a intrat avea o oala mare in maini in care puteai sa vezi o supa de jeleuri in forma de ursuleti verzi, rosi si albastri. Ne-a intrebat daca vrem, iar noi i-am spus ca vom incerca mai incolo.
Stiai ca Van Gogh este alergic la fructe de padure? Ei bine, ursuletii albastri erau de fructe de padure!
Eu am adormit, iar pictorul meu preferat isi arata siesi frumusetea gandirii pe o foaie de hartie groasa. Daca te uitai la blocul lui, ramaneai mut si surd si invizibil , dar nu ramaneai orb. Ramaneai orb numai daca nu intelegeai.

Iar bucatarul a orbit, a ramas surd, mut si a disparut.

Cineva in compartiment striga disperat ca vrea sa ne ofere mie si lui Van Gogh supa de ursuleti, dar cinevaul plecase demult, lasand in urma doar vocea grea care incerca sa para a unui om viu.
Timpul s-a scurs cu o repeziciune uimitoare, iar eu am vorbit cu acest artist despre orice. De la cum plange o broscuta cand afara soarele omoara tot ce atinge pana la H2O.
A urmat ca alte personaje tot mai neobisnuite sa intre in compartimentul nostru.
O doamna avocat cu un ciobanesc mioritic, un ceasornicar cunoscut, un preot serios ud leoarca cu o umbrela rosie uscata. O fata desculta.
Doamna, ceasornicarul si preotul au surzit, au ramas muti, orbi si au disparut. Dar ciobanescul si fata erau inca acolo, ne vedeau pe noi, vedeau viata din mainile celui de langa mine, vorbeau si intelegeau.
Atunci mi-am dat seama ca intr-un astfel de caine si intr-o astfel de fata exista mai multa intelegere decat in orice avocat, om cunoscut sau orice altcineva care cica ar crede in Dumnezeu cu toata fiinta sa.
Cand am coborat din tren, eu si Van Gogh am luat-o in alta directie, lasand in urma fetita si ciobanescul. Nu stiu cum, dar dupa ce au coborat din tren, au descoperit pe o banca un cazan cu supa doar de ursuleti albastri.
Am avut impresia ca l-am vazut pe bucatar intr-o gaurica a sinelor pe care calca trenul care ma adusese in Arcadia. Dar eu nu sunt sigura ca s-a si intamplat asta.
Iar Van Gogh mi-a zis pe un ton foarte plat (pentru prima oara avea un astfel de ton) : Bucatarul acela a fost mai demult fericirea si distrugerea cuiva. A adus-o in lumea asta si apoi a fugit de Lume.
Eu: Despre cineva vorbesti?
Si m-a lasat fara cuvinte pentru ca si cuvintele lui murisera.
Disparuse si el, ramasese mut si poate surd, dar nu cred ca orbise.
Dupa care am disparut si eu, ramanand surda si oarba intr-o neagra tacere. Dar cu toate acestea fata de bucatar, de doamna avocat, de ceasornicar si de preot, eu intelegeam. In acel moment, eu intelegeam mai multe lucruri decat ei si decat multi altii.

Asa ca usor, usor am inteles ca Arcadia i-a dat lui Van Gogh timpul meu pe degeaba sau in schimbul unui rumegus viu.

Unui rumegus viu, de suflete, adica Lumii.

[Poza este de acum 1 an si ceva, nu m-am tuns.]

O melodie minunata pentru voi :D :

Columb - Alternosfera


[ N-am obosit sa tot caut inaltul
Am spus ca nu-mi place, mi-am spus ca vreau altul
Dar unde n-am fost
In goana nevoiei
Cer mult mi-am gasit, fara de sarmele ploii
Peisaj vertical
Gradini orizontale
Incoltite in ploi torentiale
Am ochii de plumb
Am ochii de plumb
Ma cheama Columb

Eu m-am trezit nascut
In colivie
Cu ochi reci si tristi, de mic am amnezie
Orasul imi canta

Imi suiera-n minte
Am degete strambe infipte in minte
Oare imi pare

Ca eu merg pe mare
Ca vantul din nord arunca valul ce sare
Priveste-ma lung
Am ochii de plumb
Eu sunt Columb ]

Fugind de zombie si vrand sa fac ceva

Ce s-ar intampla daca niciunui om nu i-ar fi teama de moarte?
Ce s-ar intampla daca toate fiintele de pe Pamant ar trai fara aceasta frica ce se gaseste in cele mai adanci parti ale corpului lor sau poate in cele mai deschise?
Acest lucru nu ar fi posibil decat in doua conditii.
Una dintre aceste conditii ar fi ca oamenii sa realizeze ca oricum mor si ca nu au de ales. Nu ei sunt cei care aleg pentru viata lor tot timpul. Se mai intampla si accidente, mai intervin si boli. Nu are toata lumea viata pe care si-o doreste. Acest lucru este trist si dezamagitor nu numai pentru cei in cauza, ci si pentru toti ceilalti. Cand ma gandesc ca in acest moment un copil se lupta cu SIDA sau cancer, mi se frange inima in sute de bucatele fumurii. Suna ca un cliseu, recunosc, dar nu am cum sa explic altfel ceea ce simt. Stiu si ca nu este normal sa ma gandesc la asa ceva la varsta asta, dar m-am gandit.

Nu e bine.
Insa daca oamenii ar realiza ca oricum mor, nu i-ar ajuta cu nimic. Toti vor sa traiasca mai mult. Asa ca si-ar dori sa traiasca, sa traiasca. Ar vrea la un moment dat, sa fie cat de vii pot ei.
Legat ce asta, intrand prea brusc intr-o alta idee oarecum foarte asemantoare cu cea precedenta, inainte de a incepe propriu-zis "Autoportret intr-o oglinda sparta" este scris la inceput un citat. Nu, nu este scris de Octavian Paler. Spune asa: "Exista o singura placere, aceea de a fi viu, tot restul e mizerie". Toti oamenii isi doresc sa fie vii, sa traiasca mai mult. Are fiecare motivele lui, eu nu le stiu. Insa asa se trezeste frica de moarte. Un alt gen de teama, este ceva mai indirect. Mie de exemplu nu imi este teama de faptul ca dupa moarte merg in Rai sau in Iad sau ca nu va fi nimic dupa aceea si ca voi cadea in Neant. Voi innebuni si apoi nu va mai fi nimic. De fapt, daca nu mai este nimic in jurul meu, as innebuni chiar foarte repede asa ca si spiritul meu ar inceta sa exista destul de repede. Ceea ce mie imi convine. Daca nu traiesti aici, pe Pamant, ce faci acolo sus sau acolo jos sau nicaieri? Nu imi este teama de acest lucru, nici de faptul ca moartea este pentru totdeauna. Nu mi-e teama nici ca ar plange multa lume dupa mine. Nu cred ca vor plange multi, voi avea eu grija ca acest lucru sa nu se intample. Iar cei care vor plange, ma vor uita in curand. Nu de tot. Isi vor aminti de mine insa nu cu durere, ci poate chiar cu fericire, la o masa de Revelion, spunand o intamplare in care eram implicata si eu. Dar mie imi este teama de faptul ca voi muri fara sa realizez nimic. Ca voi muri fara sa fac ceva. Sa fac ceva nu numai pentru mine, ci si pentru ceilalti. Daca cititi "De veghe in lacul de secara" o sa remarcati ceva mai frumos si mai profund decat orice carte de poezii (nici chiar orice carte de poezii, dar majoritatea lor) pentru ca iti arata ceva ce poeziile nu iti arata. Am citit cartea aceasta in clasa a sasea. N-am inteles nimic din ea si vreau sa ma apuc in curand sa o recitesc. Insa mi-a ramas ceva in minte din cartea aia, ceva care mi s-a parut absolut minunat, chiar incredibil ca cineva intr-o astfel de carte putu sa scrie ceva atat de real. Personajul principal era un copil care spunea ca atunci cand se jucau intr-un lan de secara, copiii cadeau mereu intr-o groapa, iar el statea mereu in groapa aceea si avea grija sa nu cada nici un altul in ea. Si spunea ca toti cei din jurul lui cu care vorbise vroiau sa se faca medici, ingineri, judecatori, poate chiar sa intre in politica, dar ca el era fericit avand grija sa nu cada niciunul dintre acei copii in groapa. El asta vroia sa ramana si sa devina cand va fii mare. Mi s-a parut de o inocenta si de o realitate uimitoare. Tipul care a scris cartea si s-a gandit sa scrie asa ceva pe hartia aceea a fost foarte inspirat cred, pentru ca a vrut sa spuna ca uneori nu conteaza daca ajungi muncitor la coltul strazii sau frizer sau avocat si ca de multe ori un act moral pe care tu il faci, iti poate oferi satisfactii mult mai mari.
Asa ca eu vreau sa am multe astfel de satisfactii inainte de a muri. Astfel devine o teama indirecta in fata mortii. Pentru ca nu sunt sigura daca voi putea realiza ceva la fel de frumos ca personajul acesta. Eu sunt in realitate, el intr-o carte. Dar de multe ori se poate intampla si in realitate ceea ce este intr-o carte. Nu-i asa ca ar fi frumos? Nu-i asa ca ar fi frumos ca toti oamenii sa vrea acest lucru? Eu cred ca ar fi fantastic, minunat, incredibil! Nu doar frumos.
A doua conditie pentru ca oamenii sa nu se teama de moarte este ca ei sa creada ca aceasta nu exista. Dar astfel se va ajunge la o lume a haosului. Oamenilor nu le-ar mai pasa, nu ar mai vrea sa realizeze nimic, nu ar mai vrea sa faca ceva maret, nu ar mai scrie, canta, picta, desena, crea nimic. Nu s-ar ma descoperi nimic, nici atomul, nici formula lui Pitagora, nici gravitatia. Toti oamenii ar fi altceva decat oameni. Toti oamenii ar uita ca trebuie sa faca ceva in viata. Tuturor li s-ar parea ceva normal tot ce s-ar intampla, s-ar crede nemuritori. Ar uita sa creeze din viata, din ei si din viata de langa ei.
Eu mai bine prefer sa am o frica teribila de moarte decat sa ma transform intr-un astfel de zombie.
Ce s-ar intampla daca niciunui om nu i-ar fi teama de moarte? Iata o intrebare la care chiar nu stiu cum sa raspund. Si nu cred ca stie cineva concret. Tu stii?