În mijlocul străzii chiar am oprit timpul

Zilele astea, când mă îndreptam spre Tudor am stat câteva momente în mijlocul unei străzi şi uitând că mai există oameni lângă mine mi-am dat seama într-un mod înfricoşător de spontan şi fără vreo legătură cu ce gândeam până atunci că de multe ori mi-am zis că sunt arogantă sau am crezut că observ asta la ceilalţi. Însă imediat după acest gând, am realizat că nu înţeleg de ce oamenii au inventat acest cuvânt.
(AROGÁNȚĂ s.f. Atitudine exagerat de mândră și de disprețuitoare, pe care o ia cineva care se crede mai presus decât alții, atribuindu-și drepturi care nu i se cuvin ; trufie insultătoare, obrăznicie, înfumurare. [Gen. -iei. / cf. fr. arrogance, lat. arrogantia])
Nu e nimic special. Doar că acei oameni care au momente de aroganţă sau care sunt mereu astfel aleg, în loc să rămână închişi, să fie extrovertiţi. Într-o lume în care toată lumea judecă pe cel care nu comunică şi nu vorbeşte din cauza introvertismului, de ce se pune atât de mult problema acestei aroganţe?
Fiecare dintre noi a simţit cel puţin o dată măcar un sentiment pe care l-a simţit altul. Fiecare dintre noi a fost şi arogant şi ipocrit. Fiecare a avut momente în care a fost prea egoist sau în care şi-a arătat altruismul într-o formă poate ascunsă. În care a înţeles că greşeşte, în care s-a grăbit să vorbească, în care nu a gândit corect... Fiecare dintre noi va iubi la un moment dat. Tuturor ne-a fost cel puţin o dată frică de moarte... Tuturor ne-a fost greu măcar o dată să recunoaştem ceva sau să nu ne minţim... Cu toţii am încercat măcar o dată să căutăm fericirea...
Fiecare dintre noi a trăit sentimente contradictorii şi cel puţin o dată a avut două păreri subiective divergente despre o idee.
Şi stând pe strada aia, uitând că mai există oameni lângă mine, mi-am dat seama că nu ştiu de ce, în viaţa de zi cu zi, nu se pot pune două subiecte opuse (la prima vedere) într-o singură concluzie fără ca acestea să se afle într-o relaţie de contraritate sau fără ca acea concluzie să sune a pleonasm.
E uşor frustrant pentru că îmi dau seama că dacă nu mi-aş fi dat seama de asta atunci, în mijlocul străzii ăleia, acum nu aş fi realizat că era bine ce-am scris într-a cincea: "şi ura e un mod de a iubi". Şi dacă nu cred în ce am scris atunci, cum aş putea crede în ce spune Paler?

(legat de Ianus) "Consecinţa obrazului dublu este această paralizie, arătându-ne că nu putem avea o dublă credinţă. Nu putem în acelaşi timp să surâdem ca zeii şi să exaltăm umanitatea din noi. Trebuie să nu mai separăm fericirea de moarte, pentru a o ajuta să dureze..."

Ar trebui ca luându-mă după ideea că două idei care se contrazic nu pot forma o concluzie care nu le separă, să nu cred în Paler? Nu... Omul ăsta are dreptate! Nu putem avea o credinţă dublă, într-adevăr, dar în acelaşi timp nu mai trebuie să separăm ideile care la prima idee nu pot continua împreună pentru că dacă vom face asta, vom ajunge nefericiţi... iar viaţa ne va lăsa numai un gând şters înainte de moarte: acela că am plecat prea devreme.
Iar eu vreau să trăiesc veşnic în sufletul meu, vreau ca timpul să se oprească în mine, să ştiu că nu am plecat eu prea devreme şi că voi rezista... până la sfârşit...

Am scris acum...

Poate că nu-mi permit să întreb asta pentru că am doar 16 ani şi nu cunosc viaţa, dar totuşi am dreptul:
De ce majoritatea filmelor sunt cu final fericit? Pentru că vor să ne arate că în viaţă aproape mereu te sfârşeşti împlinit? Sau pentru că finalul ăla fericit este de fapt, ceva imposibil la care ne place să visăm prea mult?

Am obosit să te aştept, să te mai aştept...

Of, am obosit, am obosit să te aştept...
Nu ştiu exact dacă vorbesc cu tine sau cu mine sau cu altcineva. Ştiu doar că aştept mereu pe cineva şi am obosit. Nu sunt un om impresionant, sunt un om la fel ca toţi ceilalţi, dar care are puţin antrenament în a scrie şi a picta. Nici măcar talent nu am, doar că ştiu pe ici, pe colo câteva chestioare care-mi folosesc în posturile mele. Sunt un om mediocru şi nu mai pot, simt că sufletul mi se sfârşeşte. Nu îmi permit, ştiu, nu vreau să-mi dau voie să fac asta, dar totuşi mă plâng:

Am obosit să aştept... Am obosit să te aştept... Am obosit să am grijă de voi şi nu înţeleg de ce fac asta. Sunt atât de fericită când văd că vă merge mai bine, aproape că mi se umple speranţa de lacrimi încurajate cu soare, dar apoi realizez şi eu ceva: Îmi chinui interiorul de geaba şi nu fac nimic. Nu vă ajut cu nimic, dar mediocritatea mea mă scaldă în autosuficienţă şi mă face să mă simt bine, ca şi când realizez ceva. Cu ce vă ajut? Nu ştiţi nici voi, care aţi vrea uneori poate să mă compătimiţi, alteori să mă încurajaţi.

George, când făceam pictură cu el printr-a patra, mi-a zis că trebuie să mă ridic la nivelul lui pentru că există oameni care nu o pot face şi că eu nu fac parte dintre ei. Ce frumos că am putut înţelege asta atunci şi că am putut realiza aşa ceva. Îmi amintesc că maică-mea mereu i se văita lui George că mă plângeam că am arătat o dezordine înfricoşător de oribilă pe planşele pe care ar fi trebuit să se aşeze frumos temele pe care mi le dădea el. Şi îmi amintesc cum spunea ca un Hyperion fericit: Nu-i nimic. Ba chiar foarte bine! Autosuficienţa te scaldă în mediocritate. Foarte bine că nu este mândră de ce a făcut şi că îşi doreşte mai mult din ea.
Orice credeţi voi, eu ştiu că în copilărie, până la vârsta de 11 ani, am fost un copil deasupra mediocrităţii.
Dar acum sunt o personalitate care nu ştie unde să se caute. Nu ştiu cine sunt cu adevărat, dar nu asta este problema. Nu mă sperie faptul că nu mă cunosc, aceasta cred că nimeni nu o ştie la vârsta mea. Mă sperie teama asta involuntară care mă cuprinde de fiecare dată când spun în gândurile mele "Am obosit să te mai aştept..." fără să ştiu dacă mă adresez ţie sau mie.
Of, of, suflet frumos, am obosit să te mai aştept...

La naiba

Of, la naiba cu lumea asta introvertită, extrovertită sau cum nici eu nu ştiu să o numesc spre ruşinea mea. Nu-mi cunosc propria lume, nu-mi pot afla adevărurile cu inima, spre deosebire de Paler. Cine vreau să ajung eu, ce ambiţii mă împing în a face ceva? Doamne în care nu pot să cred (şi n-ai idee cât de rău îmi pare că nu pot), cum am eu de gând să fac ceva măreţ în viaţă când nu-mi cunosc lumea? Când nu-mi ştiu adevărurile? Când în faţa singurului sentiment pe care toată lumea îl poate descrie, eu rămân mută şi degetele îmi îngheaţă?
Nu sunt capabilă să scriu despre iubire.

Pot doar să citez:

"Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic,
ştiind că într-o zi va pierde totul."
Octavian Paler, Mitologii subiective

Ce n-am da să fim oameni puternici

Mă gândeam că fiecare om se dedică la un moment dat cuiva. Dar zilele astea am început să-mi pun nişte întrebări de genul: Este posibil ca toţi să se dedice în totalitate? Mă gândesc că cineva care ar avea puterea să facă un astfel de gest pur şi simplu frumos, nu ar avea timp de sine. Ar trebui să fie tot timpul preocupat de fericirea celuilalt sau de cât de rău ar trebui să-l facă să se simtă pentru a îl schimba sau dimpotrivă, să-l facă să se simtă euforic pentru a-l readuce pe linia de plutire, acea linie pozitivă.

Nu ştiu de ce, nu vreau să mă consideraţi (deşi asta depinde de voi până la urmă) o regină a dramelor sau aşa ceva, dar cred că omul, cel mai simplu şi cel mai sigur se schimbă prin suferinţă. Desigur, nu te duci acum la unul dintre prietenii tăi şi pentru că nu îţi place cum se îmbracă îl faci să simtă cele mai neînchipuite Furii ale Infernului. Eu vorbesc aici de nişte "calităţi"deranjante de personalitate. Nu-mi vine să dau exemplu, cu toate că mă simt obligată. Nu-mi vine să dau pentru că lucrurile astea diferă de la om la om şi fiecare dintre noi ar trebui să ştie când ceva este atât de important încât să-l lase pe celălalt singur sau să se ocupe prea mult de el.

Ce vreau să spun aici? Dacă îl laşi singur, nu i te mai dedici. Ţi-l iei din amintiri, din fantezii, din idei şi din fericire. Ţi-l iei – vai, dar dacă stai să te gândeşti mai bine, ce păcat că faci asta – din momentele triste şi pline de eşecuri. Îl uiţi. Îl pui sub linia de plutire, dar deasupra celei negative, deci pe zero. Acolo unde nu intră sentimentele, unde nu-ţi mai pasă. Pur şi simplu, nu-ţi mai pasă de respectivul.

Însă a te ocupa prea mult de el, este cu adevărat greu. Pentru asta este nevoie de mai mult de acea dedicare totală. Este nevoie de invitaţia ta la câteva momente de nefericire. Ce vreau să spun cu asta? Să te porţi urât cu acea persoană sau să o faci cumva să sufere şi cu toate astea să îţi pese. Să joci un teatru impecabil în faţa lui pentru a-l face să se schimbe (spre binele lui, desigur) , iar tu să suferi în tăcere când ajungi acasă.

Dar cine în lumea asta ar avea puterea să-şi procure această invitaţie? Prea puţini. Cine ar avea puterea să uite prin tot ce a trecut cu un om? Cei care au suferit prea mult, mai mulţi decât cei de dinainte, dar mai puţini decât majoritatea. Care este majoritatea? Acei oamenii slabi care nu au puterea să acţioneze pentru prietenii lor. Acei oameni slabi care vor, dar ceva le spune: Nu, nu, nu, nu pot, e prea mult pentru mine, nu aş putea să rezist.

Ce n-aş da să fiu un om puternic. Dar voi aţi da ceva pentru asta?

Ca să pot fugi

Mereu am fost împotriva ideii de a avea maşină când voi fi mare. Mereu am spus că motivul este dorinţa de a nu participa la distrugerea mediului, dar dacă privesc în urmă poate că a fost şi puţină mândrie sau orgoliu sau simplul sentiment că nu vreau.

Însă realizez că atunci când voi fi adult, neştiind să merg pe bicicletă şi trenul având datoria de a-mi impune când anume să fac asta, nu voi putea fugi departe de locul unde am întâlnit nenorociri decât dacă voi avea o maşină.

Nu mai ştiu cine ( am impresia că Cioran, dar nu sunt deloc sigură, aşa că voi căuta mai încolo ) spunea că singurătatea cel mai bine o înţelege atunci când stă într-o gară. Întotdeauna între două staţii, rupt de lume, aşteptând trenul, cu o valiză în mână, nimeni băgându-l în seamă.

Eu cred că atunci când eşti pe o bicicletă pe un câmp uitat de lume, poţi înţelege singurătatea cel mai bine. De ce? Nu simţi pe nimeni şi nimic şi nu eşti între nimic. Nu ştii ce e în spatele tău şi nici în faţa ta. Nici la est şi nici la vest de tine. Rămâi părăsit într-un colţ de lume uitat şi habar n-ai unde eşti însă pentru prima oară înţelegi că n-are de ce să-ţi fie teamă. Pentru prima oară acolo nu trăiesc oameni.

* Of, of, of... Ce ironic şi ce păcat că nu ştiu să merg pe bicicletă.

Adevarul din noi

Nu te oboseste cand lumea iti spune ca esti moale? Ca nu vei reusi niciodata in viata? Ca oamenii sunt rai, ca te vor calca in picioare, ca in lumea asta nu poti supravietui decat daca esti si tu ca ei? Nu te intriga, stiind ca asta este doar o masca a ta si ca de fapt, tu, cel caruia i se dau atatea lectii de viata si asa mai departe, tu esti de fapt cel care ar trebui sa dea lectii de viata. Tu esti cel care stii ce inseamna greul vietii, cel care intelege ce se intampla in lumea asta, cel care are aspiratii spre infinit si imposibil, care are temeri ascunse din copilarie, care poate sa faca mult mai mult decat toti cei care iti dau lectii despre viata. Tu esti, de fapt, cel care poate face mai mult decat se vede. Ce bun e omul asta, care tace din gura si promite atat de multe in sinele sau. Care promite intr-un mod umil si rezervat, care nu se da in stamba si care atunci cand ajunge matur, va putea spune: Mi-ati dat lectii degeaba, eu am trecut prin acest fir de un metru si cincizeci si trei de centimentri, numit de voi "viata" prin felul meu! Eu cred in oameni, eu am speranta! Stiu ca oamenii pot mult mai mult decat arata pentru ca asa suntem! Toti suntem oameni, dar niciunul nu constientizeaza cat de mult ne asemanam!
Da! Si cata dreptate ai! Oamenii se gandesc ca sunt la fel, numai fizic vorbind, dar fiecare dintre noi poate sa se invete singur si sa simta! De ce nimeni nu se leaga de asta? De ce nimeni nu se leaga de faptul ca toti oamenii pot ( nu am spus ca si fac asta ) sa devina mai destepti daca vor, ca exista un sentiment universal printre oameni numit constiinta, care pentru unii este atat de greu de descoperit... Insa ce bine ca exista oameni care sa ii ajute pe ceilalti sa-si descopere acest sentiment!
Spuneti-mi voi, de ce toti se leaga de faptul ca "avem doua maini, doua picioare, un cap si un trup" si nimeni nu spune "avem cu totii cate o constiinta" ?
De ce conteaza atat de mult acest fizic care se va degrada in douazeci/treizeci/patruzeci de ani? De ce oamenii uita ca sunt uniti de fapt prin sufletul lor care este mult superior vizibilului?
De ce se uita adevarul nostru, singurul adevar lucid cu adevarat relevant al oamenilor?

Acei imperfecţi care suntem

Mă întreb uneori câţi dintre noi am fost vreodată artişti. Pentru că să spun drept, nu ştiu nici eu, prin prisma obiectivităţii, care dintre cei a căror artă am citit-o ori văzut-o dacă este îndr-adevăr mai mult decât se vede sau pur şi simplu văzutul. Mereu am mers pe ideea că văzutul nu este niciodată cel adevărat, că prima impresie nu este importantă, că ai nevoie de mai mult – nu ştiu exact de ce – pentru a-ţi da seama că în afară de acel văzut mai este ceva şi anume nevăzutul.
Artisul este acel suflet care a decăzut măcar o dată. Un artist ca acesta nu s-a născut niciodată artist. Mozart, Michelangelo şi alţii ca ei nu ştiu ce au fost. Poate că au fost tot artişti, dar de alt fel. Nu sunt eu în măsură să spun ce fel de artişti, care şi cum. Dar pot spune că noi, care suntem oameni simplu, care nu avem un talent uluitor şi nu suntem genii ( exact! Acei artişti se numesc genii... ) suntem artişti atunci când iubim, când decădem de la un nivel prea înalt cu care ne-am obişnuit, când suntem loviţi şi când înţelegem. Ce să înţelegem? Să înţelegem că marea în sine nu este nimic supraomenesc, dar că plaja pustie şi aerul sărat ne amintesc ce înseamnă să plângem din libertate. Că poate mâine nu mai suntem niciunul sau numai eu rămân sau numai tu dispari ( şi vai, cât de clişeic aţi putea spune că este, dar ştiţi cât este de adevărat? ) sau că poate ne trezim că nu mai putem gândi, că ne-a murit sufletul sau speranţa. Sau poate amândouă. Să înţelegem că s-a dus o parte din viaţa noastră ( cinci ani sau cincisprezece sau patruzeci ), dar cât mai repede posibil pentru că la şaptezeci de ani toţi realizăm. Să înţelegem cât mai devreme că trebuie să ne gândim la ce vom face, la ce ne place, vrem, putem, ştim. Ce trist că uneori ce ne place nu este acelaşi lucru cu ce ştim sau cu ce putem. Ce păcat că naşterea nu ne-a organizat perfect de la început măcar în talent şi simţuri, măcar în speranţă, măcar în iubire. Ce păcat că nu suntem aceiaşi de la naştere până la moarte. Că nu ne putem naşte deja formaţi aşa cum vom gândi că vrem să ne formăm în viaţa de care dispunem de pe la cincisprezece ani sau mai târziu sau mai devreme. Dacă s-ar întâmpla acest fapt, oamenii ar putea să facă mai mult, să fie mai competenţi, prin personalitatea formată să ajungă mai departe, dar sentimentele? Ah, uitaţi că există o piedică în orice! Că nici măcar de am încerca prin puteri supraomeneşti sau prin propriile gânduri, vom rămâne pentru totdeauna imperfecţi, cu un talent mediocru niciodată destul de exploatat, cu nişte sentimente care ne fac să decădem atât de mult încât vom putea cel puţin o dată în viaţa care nu este nici în sufletul nostru şi nici în gânduri, ci în jur şi în realitate, să fim

artişti.

Oamenii-orbită vor fi mereu.

Ştiţi că... de multe ori aş vrea să spun ceva. Aici sau în realitate sau în fantezii, dar mereu vreau să spun ceva. Sau haideţi să fim serioşi. Nu mereu. Nu există cuvântul mereu. Nu în realitate. Nu mereu eşti cinstit. Nu mereu eşti de treabă. Nu eşti niciodată mereu (lol) fericit sau trist sau dezamăgit sau ok. Ah, ce mă enervează când aud oamenii spunând "E ok.". Şi ironia nesimţită din lobii mei face imediat conexiunea cu domnişoara de mate. Of, of, ce nedrept, de fapt nu am nimic cu ea, mă prostesc. Dar cum spuneam şi revenind, nu eşti mereu mândru de tine. Nu îţi este mereu ruşine cu tine. Nu dormi pe tine mereu. Nu gândeşti mereu şi dacă asta nu facem în 100% din cazuri, să mai amintesc iubirea, vederea unor idei adâncite în sufletele oamenilor, marea aia nenorocită pe care o idolatrizează 80% din Univers şi muntele?

Poate că totuşi cineva ar îndrăzni să spună că suntem mereu. Dar nu este adevărat. Nici măcar atât, nici măcar sufletul nostru nu este mereu, iar despre fizic nici nu mai încape vorba. Ar putea sufletul să fie mereu dacă ai reuşi să fii orb, dar depinde ce este orbirea. Ce înseamnă orbirea pentru oameni şi ce înţeles are ea pentru cei ce nu sunt?

Cei ce nu sunt? Iar ăştia cine mai sunt?, m-ar întreba o doamnă din 41 dacă aş avea laptopul pe pulpe şi aş sta pe chestia aia metalică din fundul tramvaiului pe care stă lumea când nu are scaun. Cei ce nu sunt sunt stelele, petardele de lumină care înghit pământul negru negru negru când aud pentru prima oară "cred". Stelele alea diferite de Soare, diferite de Lună şi diferite de Cosmos. Luna nu va fi a noastră. Nici Soarele. Nici Cosmosul. Şi stelele diforme şi uscate şi perfecte şi roşii şi negre şi ... Toţi oamenii pot spune cum sunt stelele. Fiecare om spune câte ceva despre o stea sau despre două sau despre o infinitate. Of, ce greu să găseşti atâtea idei pentru o infinitate de stele, să te gândeşti la un infinit maaai mare de idei pentru oamenii ăia de pe Cer pe care eu, ca o cinică, i-am numit petarde. Ar exploda de fiecare dată când cineva le-ar spune "Poc! Eşti aşa şi pe dincolo, dar tu, drăguţă, de fapt vei exploda pentru că nu eşti un om adevărat chiar dacă vei fi mereu omuleţul meu."

Ironic. Am găsit ceva care este mereu. Ce bine că nu este omul! Ce păcat că nu este nimicul!

Şi ce înseamnă orbirea pentru omuleţii-petardă? Fuga acelui "cred", pierderea acelui "Poc! Eşti aşa şi pe dincolo, dar tu, drăguţă, de fapt vei exploda pentru că nu eşti un om adevărat chiar dacă vei fi mereu omuleţul meu." şi nu ştiu, dar mai simplu şi mai barbar - inexistenţa mereului, moartea pe care nu o ştie nimeni,

nici măcar cei morţi.

* Doamne pe care nu pot să te cred, ce am ajuns. *

S-a întors un prieteni vechi

Simt o fericire incredibilă în mine. S-ar putea zice că a venit o forţă extraterestră invizibilă şi mi-a intrat pe sub piele pulsându-mi tot optimismul ei.
Nu am nici cea mai vagă idee cum de pot fi atât de euforică în ultimul timp. Ei, de fapt am. L-am văzut pe Ştefan. Am văzut-o pe Darina. Am fost la KFC cu IoRa. Am fost în Cărtureşti cu Ghe. Şi în Cişmigiu cu Petru. Şi acum urmează să-l revăd pe Tudor, yay.
Am realizat că trenul vieţii mele fugise de mult timp. Mă lăsase în gară nenorocitul. Am întârziat cam patru luni, adevărat, dar dacă ar fi avut speranţă, ar fi ştiut că voi alerga după el şi că aş vrea să iau micul dejun într-un vagon cu mese rotunde şi cu feţe de masă roz, pline de dunguliţe verzi.
Dar surpriză! I-am întâlnit regretul într-o zi când mergeam spre casă. Am văzut o frunzuliţă care s-a aşezat pe părul meu şi mi-a spus că vine de la el. Am aflat că îi pare rău, că dacă ar fi ştiut că vreau să urc, ar fi aşteptat alea patru luni şi n-ar mai fi fost aşa de nenorocit. Iniţial am fost supărată, am luat frunzuliţa din păr şi am aruncat-o în zăpadă de-aia plină de noroi, gri. Apoi a început să plângă şi să-mi spună că ea de fapt deţine o părticică din sufletul trenului care m-a lăsat baltă şi că aşadar nu am rănit numai frunzuliţa, ci şi pe prietenul meu vechi ... Mi-a părut rău şi am luat-o de acolo. Am pus-o pe o crenguţă de lângă un geam al unei case de pe Primăverii, plină de zăpadă albă şi nordică. Cât timp am dus-o până acolo, i-am explicat că îmi pare foarte rău şi că n-am vrut să fiu atât de rea şi că regret şi că să mă ierte... Dar eu am observat prea târziu că părticica aia din prietenul meu vechi adormise de mult timp.
M-am întorsc acasă şi am dat la o parte Zenobia, chiar şi pe Noi pe care aveam de gând să o încep curând. M-am dus la biblioteca din hol şi am scos Idiotul.
Trenul meu venise şi m-a luat cu el. Se pare că acum avea speranţă, ştia că nu voi mai da înapoi, că nu voi mai fi acel om matur, plictisitor care se înţelege cu toată lumea, care îi face pe toţi să fie mulţumiţi. Acum am ajuns să fiu din nou acel copil fericit cu dâre subţiri de naivitate în personalitatea lui care vede viaţa în roz, fără defecte, fără răutăţi, făcând abstracţie de toţi cei care i-ar spune ceva rău, în cel mai rău caz râzând de ei, compătimindu-i poate...
Ei nu vor găsi niciodată ce am găsit eu acum, nu vor mai fi acei copii care fac o persoană fericită şi dezamăgesc altele două. Ei vor rămâne acei oameni maturi, plictisitori care se înţeleg cu toată lumea, care îi fac pe toţi să fie mulţumiţi.
Sunt în vagonul trenului ăsta, dragul şi vechiul meu prieten şi scriu pe o măsuţă rotundă, cu faţă de masă roz, plină cu dunguliţe verzi... un ceva... care mă va face să fac o persoană fericită şi să dezamăgesc altele două.

Zeii nu au murit

" Pot să spun cu toată fiinţa mea că zeii au existat. Lumea a făcut foarte bine că a scris despre existenţa lor. Aşa ştim cu toţii că oamenii au crezut de la început în ceva.
Însă lumea care citeşte acum ce a scris cealaltă lume, nu crede nimic din ce este scris. Este ceva de genul poveştilor despre Troia. Nimeni nu credea că Troia existase vreodată până a venit Schliemann şi a descoperit-o.
Dar zeii nu pot fi descoperiţi pentru că au murit.
Marea greşeală a lumii a fost că a crezut că zeii sunt nemuritori.
Au existat şi Apollo şi Zeus şi Hermes şi Afrodita şi Artemis şi Hades şi Poseidon. Au existat şi Diana şi Venus şi Jupiter şi Saturn şi Marte. Au existat şi Anubis şi Hathor şi Isis şi Ra. ŞI ZAMOLXIS! A existat şi Dumnezeu...
Din păcate, au murit. Au murit când omul a început să realizeze ce este şi cine este înăuntrul lui. Au murit nu de teamă că oamenii ar putea să îi îngenuncheze cu maşinăriile lor pe care zeii le ştiau citind viitorul. Nici pentru că ar putea să-i batjocorească.
Zeii au murit nobil. Au vrut ca noi să realizăm ceea ce am realizat. Când Prometeu a furat focul ( iniţial tastasem din greşeală "jocul" ) Zeus l-a pedepsit.
Însă după un moment, ei au înţeles cine sunt oamenii. De ce nu a scris nimeni despre asta? De ce nu a scris nimeni despre asta? "

Ce să-i spun eu copilului care s-a mânjit cu noroi pe faţă ca să pară zeu şi să-mi joace toată scena pe care mi-o şi povestea mai sus?
Vine la mine, mă trage de rochie, mă duce la mare clipind din genele rase de gheaţă. Ce mod barbar de a te transforma în zeu !
Mă ia de mână, mă duce în apă, iar eu dârdâi de frig. Şi nu-mi spune decât "De ce nu a scris nimeni despre asta?", ameninţându-mă cu mâna încleştată pe carnea albă a umărului meu. Eu ce să fac? Eu ce să fac? Eu am început să gem de durere, apoi i-am spus ca să-mi salvez viaţa:

"Noi trăim peste cimitire. Peste tot pe unde mergem au murit oameni. Aici, în marea asta, fix pe acest metru pătrat cineva s-a înecat acum milioane de ani. În apartamentul mamei tale de pe strada Iasomiilor au mai murit câteva sute de oameni poate acum 100 de ani sau acum 1000. Sub acel apartament s-a dezintegrat un om. Când nu a existat blocul au murit aceşti oameni de care eu îţi spun, dar mai jos de etajul tău de şapte şi anume, la zero. Înainte de a vă muta voi acolo, cineva a murit sau s-a mutat, dar dacă s-a mutat - înainte de a se muta acel cineva, altcineva a murit. Şi aşa mai departe. Însă zeii aşa cum ai spus şi tu, au trăit. Însă zeii aşa cum ai spus şi tu, au murit. În fiecare loc în care a murit un zeu, se nasc copiii ce ajung să fie cei mari. Fiecare spital este aşejat peste cadavrul unui zeu ce acum nu se mai vede. Dacă o fetiţă s-a născut într-un spital ce era aşezat pe trupul lui Isis, atunci ea va fi de o frumuseţe rară. Dacă un băieţel s-a născut pe trupul lui Marte, el va fi un războinic adevărat, iar dacă altcineva s-ar naşte pe trupul lui Zeus, ar deveni zeu. Tu te-ai născut pe un trup de Zeus."

Mulţumit de răspunsul meu, copilul m-a lăsat în apă cu o urmă oribilă pe umăr. Pulsa un roşu violent prin capilarele mele pe care nu le mai vedeam de ameţeală, aşa că am încercat să plec, dar am leşinat brusc în apă.
A doua zi m-am trezit pe un trup de Apollo care încă discuta cu Dumnezeu.