Oamenii-orbită vor fi mereu.

Ştiţi că... de multe ori aş vrea să spun ceva. Aici sau în realitate sau în fantezii, dar mereu vreau să spun ceva. Sau haideţi să fim serioşi. Nu mereu. Nu există cuvântul mereu. Nu în realitate. Nu mereu eşti cinstit. Nu mereu eşti de treabă. Nu eşti niciodată mereu (lol) fericit sau trist sau dezamăgit sau ok. Ah, ce mă enervează când aud oamenii spunând "E ok.". Şi ironia nesimţită din lobii mei face imediat conexiunea cu domnişoara de mate. Of, of, ce nedrept, de fapt nu am nimic cu ea, mă prostesc. Dar cum spuneam şi revenind, nu eşti mereu mândru de tine. Nu îţi este mereu ruşine cu tine. Nu dormi pe tine mereu. Nu gândeşti mereu şi dacă asta nu facem în 100% din cazuri, să mai amintesc iubirea, vederea unor idei adâncite în sufletele oamenilor, marea aia nenorocită pe care o idolatrizează 80% din Univers şi muntele?

Poate că totuşi cineva ar îndrăzni să spună că suntem mereu. Dar nu este adevărat. Nici măcar atât, nici măcar sufletul nostru nu este mereu, iar despre fizic nici nu mai încape vorba. Ar putea sufletul să fie mereu dacă ai reuşi să fii orb, dar depinde ce este orbirea. Ce înseamnă orbirea pentru oameni şi ce înţeles are ea pentru cei ce nu sunt?

Cei ce nu sunt? Iar ăştia cine mai sunt?, m-ar întreba o doamnă din 41 dacă aş avea laptopul pe pulpe şi aş sta pe chestia aia metalică din fundul tramvaiului pe care stă lumea când nu are scaun. Cei ce nu sunt sunt stelele, petardele de lumină care înghit pământul negru negru negru când aud pentru prima oară "cred". Stelele alea diferite de Soare, diferite de Lună şi diferite de Cosmos. Luna nu va fi a noastră. Nici Soarele. Nici Cosmosul. Şi stelele diforme şi uscate şi perfecte şi roşii şi negre şi ... Toţi oamenii pot spune cum sunt stelele. Fiecare om spune câte ceva despre o stea sau despre două sau despre o infinitate. Of, ce greu să găseşti atâtea idei pentru o infinitate de stele, să te gândeşti la un infinit maaai mare de idei pentru oamenii ăia de pe Cer pe care eu, ca o cinică, i-am numit petarde. Ar exploda de fiecare dată când cineva le-ar spune "Poc! Eşti aşa şi pe dincolo, dar tu, drăguţă, de fapt vei exploda pentru că nu eşti un om adevărat chiar dacă vei fi mereu omuleţul meu."

Ironic. Am găsit ceva care este mereu. Ce bine că nu este omul! Ce păcat că nu este nimicul!

Şi ce înseamnă orbirea pentru omuleţii-petardă? Fuga acelui "cred", pierderea acelui "Poc! Eşti aşa şi pe dincolo, dar tu, drăguţă, de fapt vei exploda pentru că nu eşti un om adevărat chiar dacă vei fi mereu omuleţul meu." şi nu ştiu, dar mai simplu şi mai barbar - inexistenţa mereului, moartea pe care nu o ştie nimeni,

nici măcar cei morţi.

* Doamne pe care nu pot să te cred, ce am ajuns. *