În căutare

De un timp, nu ştiu de ce, am încetat să scriu. Însă nu numai pe blogul ăsta, ci sub orice altă formă. Acum câteva zile am trimis la un concurs de creaţie literară o nuvelă despre războiul fizic şi cel interior, desprea creaţie şi adevăr şi nu înţeleg de ce, dar îţi spun că mi-a luat foarte mult timp să o scriu. Îmi induceam starea de a scrie, ceva ce mi s-a întâmplat foarte rar la viaţa mea. Şi nu înţeleg ce îmi fură din dorinţa de a-mi exprima ideile, ce-mi distruge avântul de a crede. Sper că nu mă maturizez pentru că dacă asta înseamnă a te maturiza, îmi doresc să nu se întâmple niciodată. Am înţeles că atunci când suntem adolescenţi, avem idealuri şi credinţe nebănuite în noi, iar atunci când creştem totul se plafonează încetul cu încetul. Şi poate toţi am auzit şi ştim asta, dar câţi suntem conştienţi de acest fapt? Am întâlnit contraexemple, desigur, dar majoritatea decide într-o astfel de chestiune.
Mă întreb, dacă voi mai găsi vreodată libertatea timpului în care să pictez într-un câmp fără ca nimic neplăcut să-mi bâzâie prin minte. Acum dacă trec puţin cu un convers pe lângă iarbă, mă gândesc că poate se caţără pe el o căpuşă şi poate, ajungând acasă pe pielea mea, voi putea face Lyme, Doamne fereşte... 400 de români au murit în 2011 din cauza acestei boli... Oh, când voi creşte mare, jur, că voi face tot posibilul, voi învăţa şi mă voi dedica cercetării şi voi găsi sau voi ajuta la găsirea unor remedii pentru bolile acestea ce fură atâţia oameni de lângă ai lor. Sper ca peste 20-30-40 de ani când îmi voi reciti acest blog - care sigur va mai exista pentru că este dovada vie, electronică a tot ce am fost din clasa a şasea până când nu voi mai fi - sper ca atunci să fi realizat măcar o părticică din ce mi-am propus. Şi să nu-mi uit nicio pasiune, absolut niciuna.

Oh, ce timpuri şi ce vremuri pline mă aşteaptă! Oare voi mai găsi vreodată libertatea timpului în care să pictez într-un câmp fără ca nimic neplăcut să-mi bâzâie prin minte? Voi mai putea sta întinsă în pat, gândindu-mă la diverse copilării, pe fundal apărând La Follia lui Corelli? Voi mai putea plânge pentru un concert al lui Rachmaninov? O să-mi mai permit să fug dintr-un muzeu într-altul sau să citesc în fiecare seară? O să mai pot scrie sau să mă prostesc măcar din când în când ca acum? Dacă nu fac lucrurile astea acum când voi mai avea timpul să le fac? Poate niciodată, cine ştie. Să nu uiţi, Luiz de peste 10/20/30...50 de ani, că poate chiar dacă n-ai reuşit, ai făcut tot posibilul să trăieşti cât mai mult când erai mică pentru a nu muri cu regrete din prisma asta a sfârşitului. Şi nu uita, te rog, că datoria ta din prezentul în care-mi vei citi prostioarele scrise de zeci de ani vechime, este să nu mă laşi să mor cu regretul unei cariere şi familii pierdute.

Mulţumesc!