Verificarea eului. Să nu uiţi

Voi scrie acum aşa cum n-am mai scris de mult timp. La un moment dat, în clasa a 9a am luat o hotărâre: nu mai scriu despre mine. Despre ce fac la şcoală, despre ce fac acasă, despre cum ies afară şi cu cine. Îmi voi scrie doar ideile. Şi acelea fiind trecute printr-o clară purificare şi triere înainte de a fi postate.
Poate că sunt nebună. Şi ştiu că sunt. Aşa cum spune şi Dali, singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun. Dar eu stiu ca sunt asa! Si atunci? Dar pe bună dreptate, că ştiu că sunt. Singura suspiciune care-mi flutură pe lângă cerebel, diencefal şi emisferele cerebrale (că şi aşa avem peste 2 zile teza la bio) este aceea că un nebun care ştie că este nebun, nu cred că mai este nebun. Poate doar teribilist. Sau poate îşi exagerează statusul. Poţi fi idiot, ciudat, nebun, normal sau extraordinar. M-aş încadra la primele două. Şi sunt mândră de asta. Sunt mândră de asta.
Când mi-am propus să-mi scriu doar ideile cât mai impersonal, fără să dau nicio informaţie despre viaţa mea şi părerile mele nelegate de creaţiile mentalităţii mele direct, am făcut-o, evident, cu un scop. M-am gândit că nu vreau ca oamenii să ştie ce fac sau ce mă deranjează sau care îmi sunt slăbiciunile. Evident, că dacă eşti atent, poţi găsi în toate posturile mele de-astea, dar nu voiam să fie direct. Ştiu că blogul meu nu e citit, iar asta mă bucură. Pentr că pot scrie normal, fără să fiu influenţată de nimic şi nimeni, doar exprimându-mi gândurile liber. Dar mă temeam şi pentru cazul în care intra o singură persoană şi dacă citea un singur post. Sau mă gândeam cât de aiurea ar fi ca atunci când voi creşte alţii să ştie lucruri despre mine dintr-un blog.
Puteţi spune: Îl închizi atunci. Dar eu mi-am promis când eram într-a şaptea că nu îl voi închide niciodată. Pentru că era o modă atunci că că-ţi închizi blogul după ce ai scris o perioadă în el. Ei, bine, din punctul meu de vedere, aceasta era o fugă de sine, de trecut, de amintiri. Pe când eu nu mă pot cuprinde în priviri dacă sunt învăluită de o aură de slăbiciune. Altfel spus (nu ştiu de ce am spus-o aşa înainte) nu m-aş suporta să fiu o persoană slabă. Îmi accept şi chiar iubesc amintirile pentru că sunt ale mele. Îmi accept şi iubesc viaţa, oricât de aiurea ar fi unele momente din ea, oricât de des îmi spun că ar fi atât de simplu dacă aş muri (hei, tu, Luiz/Luiza/Liza de peste 20 de ani, îţi vine să crezi că ai gândit cândva aşa?) , oricât de obositor mi s-ar părea drumul pe care trebuie să-l alerg ca să ajung la propriul meu tren. Oricât de multe căcaturi şi minuni s-ar întâmpla, îmi accept şi îmi iubesc viaţa, amintirile, momentele penibile, momentele trecătoare de disperare, de oboseală, de euforie, tot ce mă face proastă, naivă, idioată şi tot ce mă ajută să trec prin tot acest amalgam.

Şi scopul acestui articol este că vreau să-mi reamintesc. Când voi reciti acest post la 37 de ani, vreau să citesc că mă felicit pentru medicul bun care am ajuns. Şi că sper că am învăţat cât mai bine în timpul facultăţii ca să pot să salvez cât mai mulţi români şi oameni. Şi că dacă nu am ajuns medic sau nu mi-am respectat idealurile vieţii sau dacă mi le-am pierdut, să-mi duc în cârcă regretul până la sfârşitul vieţii. Să nu fug, să-l accept şi să merg mai departe cu el tot restul timpului meu. Să îmi amintesc mereu de unde am plecat, cine am fost, cine au fost prietenii mei idioţi sau cei fantastici. Să îmi amintesc pentru tot restul eternităţii mele iubirea aceasta senină. Să nu uit că atunci când am fost mai tânără, am putut să am curajul să spun mereu tot ce gândesc. Oricât de penibilă aş fi fost şi oricât de nesimţită şi dură am fost cu unii, să-mi amintesc că măcar am avut curajul să spun direct, privindu-mi situaţia dur pe dinaintea ochilor, tot ce aveam în minte.

Şi pentru asta mă respect. Şi de-asta sunt mândră că intru în categoriile "idiot" şi "ciudat". Un om înţelept ar gândi înainte de a vorbi. Curajul nu a fost niciodată pentru oamenii înţelepţi. Dar nu oare, încercările eşuate ale unor oameni care şi-au pus înaintea înţelepciunii curajul au contat, de fapt, în lumea asta? Aşa cum a subliniat şi Paler, nu a contat mai mult eşecul lui Da Vinci să zboare decât înţelepciunea altora de a rămâne pe pământ?
Nu voi fi niciodată Da Vinci şi nici nu vreau să îndrăznesc să mă compar cu el. Dar în cele din urmă, chiar şi cei mai mari şi inteligenţi oameni ai lumii, au pus curajul şi nebunia înaintea înţelepciunii. Aşa că măcar acum, când îmi permit, de ce aş alege ceea ce pot face oricând în timpul propriului meu grafic de viaţă?

Vine iarna în clasa a unsprezecea

Am avut un vis foarte frumos în noaptea asta în care m-am sculat de câte 2 ori, uitându-mă la ceas. Am visat că eram pe o coastă cu foarte, foarte mulţi oameni din liceu. De toate felurile, dacă m-aţi crede: pe care îi admir, cu care sunt prietenă, cu care mă cert din prostii, cu care nu mă cunosc decât din vedere, care nu mă suportă şi pe care nici eu nu îi agreez. Şi cu toate acestea, a fost un vis frumos. Poate că vouă nu vi se pare ciudat, dar mie mi se pare puţin, având în vedere că acolo, pe coasta aceea *am uitat să menţionez că era imediat lângă o plajă mică şi ocean* erau şi persoane care nu mă plăceau şi pe care nici eu nu le agream. Din contextul conversaţiilor de acolo, am înţeles că era ziua mea. Dar ceea ce m-a făcut să mă simt îngropată în această fericire eliberatoare a fost faptul că toată lumea vorbea cu toată lumea, inclusiv cu mine. Toţi ne purtam atât de frumos unii cu alţii, fără să fim ipocriţi. Ştiu că la un moment dat parcă l-am dus pe Bălan, care dă la Institutul de fizică, pe o punte care se afla cam la 500 de metri pe puţin de unde erau toţi ceilalţi şi i-am arătat de unde mai demult am sărit eu cu nişte prieteni din avion cu paraşutele. Asta nu s-a întâmplat niciodată, dar am avut atunci impresia că odată, acum câţiva ani, zile sau ierni asta s-a întâmplat cu siguranţă. Chiar şi trează am impresia că această scenă îmi este foarte cunoscută, avându-mă şi pe mine acolo. Iar apoi..., îmi amintesc doar atât: că am stat pe plajă, uitându-mă la cer şi simţindu-mă atât de greu de convins să nu plâng din libertate. Iar lângă mine era Cosmina Stănculescu *mă întreb de ce?* care se uita în gol, spre ocean. Îmi aduc aminte că am întrebat-o dacă este tristă, răspunzându-mi că într-adevăr, aşa este. Şi i-am spus să se uite la cer, dar nu pur şi simplu, ci să conştientizeze cât de uşor şi simplu te cuprinde din toate părţile, văzându-l cum te înghite şi te linişteşte. Şi ştiu că atunci a zâmbit, iar atmosfera din jurul nostru şi a tuturor era de un calm pacifist încântător.
Nu vreau să uit niciodată acest vis. Este un semn că în clasa a unsprezecea iarna se apropie. Suntem în octombrie, aproape de Halloween, iar iarna se apropie.
Vieţile noastre încep să-şi schimbe cursul precum Iordanul la sfinţire, iar puterea sufletelor noastre va învăţa că "nu pot" sau "nu reuşesc" nu există niciodată. Mereu ai şansa să faci ceva, iar atunci trebuie să creezi, să construieşti, să reuşeşti să înţelegi mai multe şi să fii de treabă. Şi să zâmbeşti. Majoritatea oamenilor caută oameni care sunt bine-dispuşi. Pentru că cei care sunt astfel sau care, cel puţin arată aşa, sunt cei mai puternici oameni, cei care vor avea grijă mereu de alţii dacă li se va cere ajutorul. Şi pentru că iarna va veni curând în clasa a unsprezecea, deci şi fericirea mea.
Simt o eliberare răcoroasă când ştiu că am început să scriu din nou mai mult pentru mine.