De ce iarba este verde?!

De ce scrisul nu este inclinat spre stanga? De ce este spre dreapta?! Si atunci dreapta cum de nu stie ce face stanga? Scrisul incepe sa rada. Ce vede el asa amuzant in asta? Nu stie. Nici eu! Nici eu! Dar de ce scrisul este inclinat spre dreapta?

Asta poate are o explicatie evidenta si nu o vad eu. Dar, tu, nu mi-ai zis de ce iarba este verde!



-Verde! Verde! Iarba este verde pentru ca…
-Pentru ca…
-Ah.
-Nu stii?
-Nu stiu…
-Nici eu! Nici eu! Si… de ce nu stiu?
-Asta poate poate pentru ca are o explicatie prea evidenta.
-Desigur…



Totusi ce m-am intrebat tot timpul: Luna de ce este noaptea? Si soarele de ce ziua? Si depfat: De ce amandoua sunt uneori pe cer? De ce cei rai sunt imaginati ca niste oameni cu coarne si picioare de tap? Un fel de centauri pe jumatate. Si de ce chipul lui Iisus este intr-un singur fel in toate filmele?



-Si florile de ce au culoare, parfum si viata?
-Nu stiu…
-Nici eu! Nici eu…
-Aha… Dar, stii, zambind.
-A?
-Stiu; si ranjeste larg. Dar nu-ti spun.
-Ok… Oricum stiu si eu.
-Da? Adica?
-Nu stiu…
-Eu, da. Facand cu ochiul. Si-ti spun.
-Merci, entuziasmata. Deci?
-Sunt asa pentru ca numai asa pot fi ele!
-Ah… Stii…
-Da. Nu ar fi putut fi altfel.
-Si celelalte?
-Da, si celelalte.
-Deci iarba este verde pentru ca…
-Altfel nu poate fi! Verde! Verde!
-Of… Nu stiu…
-Nici eu…

Ce au toti de sunt asa reci si tristi?

Frunzele sunt caramizii sau doar portocalii toamna? Si Nenea Galben ce rol mai are??? Si el vrea si fie prieten cu noi! Pai si atunci pot sa il refuz? Haide, Nenea, vino aici. Parca as striga un caine. Nenea Galben este rau! Nu vrea sa vina! Hm! Deci nu mai vrei sa vii? Bine... Mai vedem noi.

Asfaltul incalzit de conversi amuzanti si colorati se stramba caraghios la noi. Tu de ce te strambi? Nu vrea sa-mi raspunda.

-Bine! Nu mai calc eu pe tine!

-Hei! Multumesc mult. Si imi face cu ochiul. Apoi vad si eu un zambet pe mutra lui.

-Asa mai merge. Si ii fac si eu cu ochiul, ca doar asa e politicos, nu?!

Mc Donalds stramba din nas. Ma uit eu in el. Mda... E plin. De... noi. Saracu', e obosit? Ma uit in ochii lui si ii zic:

-Hai, mai! Totusi e o zi cu soare. Zambeste si tu.

-Nu pot zambi la comanda! Lasa-ma in pace! Si se uita si el furios in ochii mei.

Ok... Mai bine tac din gura. Si intru in Nenea Mc Donalds unde vad perechi de cate 4 tavi indreptandu-se spre mese.

In parc o vad pe Tanti Buburuza jucandu-se cu Nenea Licurici. Nenea Licurici a ranit-o! Vai! De ce a facut asta? Tanti Buburuza alearga plangand in alta parte si lui Nenea Licurici parca ii pare rau...

Il vad pe Nenea Banca.

-Auzi, Nenea...

-Aud... Si e primul care zambeste bland!

-Ce au toti de sunt asa reci si tristi?

-Soarele si totul...

-Ce are soarele?

-E obosit. Si imi zambeste trist.

-Si totul?

-Pai a venit...

-Cine?

-Toamna...

-Ah.

Un nou inceput...

17 septembrie. Este 17 septembrie. Ziua aia... Da. Ea este. Ziua in care se sfarseste vacanta. Imi amintesc ca eram cufundata intr-o melancolie profunda din aceasta cauza. Chiar imi parea rau. S-a terminat intr-un fel... libertatea ta... O sa fie bine la scoala. Ne vom vedea mereu. Zambesc? O sa fie destul de frumos... adica... doar ca... nu o sa fie la fel... Se termina perioada aia de 3 luni in care faci tot ce iti vine in minte. Nu sunt modelul rebel. Dar cred ca vacanta asta este ceva special. De ce? A-... Are ceva al ei specific. Poti visa si esti fara griji... Si esti atat de liber ca uneori nici nu te mai intereseaza ce este in jurul tau. Si ai o senzatie placuta ca de... vara. Mirosul fericirii este pretutindeni si te imbata cu fiecare ocazie pe care i-o acorzi. Si asta chiar te face sa intelegi ca totul este mai mult decat minunat. Extraordinar! Si merita... Merita sa iti umpli clipele cu aceste momente de vara.

Dar acum... nu mai privesc totul ca pe o amintire prafuita din mintea mea plina de alte... ganduri... Pentru ca pana la urma orice sfarsit este si un nou inceput. Nu-i asa?

Trist?

Trist... Cum e sa fii trist?! Pai cred ca atunci cand lucrul care a provocat sentimentul apare, tu trasari. Ramai asa cateva secunde si apoi pleoapele se lasa in jos. Iar irisul ochiului se pleaca. Si genele se aduna si se imbratiseaza cu cele de pe pleoapa inferioara. Ceva lichid si transparent invadeaza spatiul dintre pupila ochiului si pleoapa de jos. Acel ceva e cald. E cald... ca tine in acel moment. Si apoi volumul "ceva"-ului fiind mult prea mare se prelinge pe obrazul imbujorat si roz. Se prelinge usor, alene pana cand ajunge la buze. Si buzele se intalnesc vrand sa inchida gura pe care o formeaza si inghit in sec. Apoi incep sa tremure si pleoapele se ridica grele si obosite, ca dupa o zi de munca. Ochiul acum nu mai este doar ceva alb cu o bulina maro pe el. Acum este desenat cu firicele de culoarea rosului care exprima o legatura intre tine si ele. Apoi se aude primul icn sec si plin de suferinta. Ochii se inchid, ploapele tin strans ca sa-i protejeze si gura se deschide ca sa scoata icnurile pe care le tii in tine. Si atunci incepi sa-ti simti corpul si sufletul pline de dezamagire si vrei sa-ti dai drumul la sentimentele care stateau inchise in camera aia incuiata cu mii de lacate ale vointei. Vrei si o faci. Te opresti din icnit si incepi sa plangi. In momentul ala nu stii de ce, dar te simti singur si neajutorat... Nu stiu ce faceti voi dupa aceea, dar eu fac tot posibilul sa ma ridic, sa ma opresc pentru ca eu nu sunt o neajutorata! Si singura sunt doar pentru ca asa cred eu! Am prieteni. Mai buni, mai nebuni, dar ii am. Si sunt mandra de ei pentru ca imi acorda sansa de a le fi si eu lor pietena. Cu ochii umflati de "ceva"-ul numit lacrimi si cu buzele rosii tremurand imi dau seama ca mereu am fost un om introvertit si timid care chiar ar trebui sa iasa din haina aceea care a acumulat pe termen prea lung rautatile celor din jur... Si poate o sa ies sau poate nu. Doar ca ma simt mai ok, asa de usoara... Inspir si expir, oftez si mai calma ca de obicei, nu cred ca stiu ce voi face. Numai ca de data asta stiu. O sa ma asez in pat. Cu capul greu ca atunci cand te scoli dupa ce ai visat mult si liber ca buburuzele vesele continuarea... nu o mai stiu.

A fi fericit nu inseamna mereu

Sa razi, sa zambesti cand ti-e greu.

A fi fericit este mult mai mult

Sa simti frumusetea vietii pe pamant.

Cand plangi nu inseamna ca trist si esti

Poti sa plangi ca-ntr-o carte cu povesti.

Trist esti atunci cand sufltetul te doare

Si ingerul alb al sperantei moare.

Si de-asta multi nu inteleg

Fericirea si tristetea nici eu nu le leg

Dar stiu ca ambele fac parte din mine

Pentru ca totul din tine tine provine.

>>>>>>>>>>>>>>>>[Fericire si tristeste........30/08/2007]

Comentarii la adresa domnului Blog

~Stiti... Blog-ul mereu am considerat ca este pentru ce simti tu in momentele tale mai... delicate. Sau nu stiu daca delicate, dar care sa te faca sa te simti mai deosebit. Si de fiecare data totul cand citesti este descriere. Sau poezie. Sau versuri. Hm! Ce prostie... Chiar imi vine sa surad. Poezia inseamna versuri. E ca si cand m-as fi repetat. Cred ca ma balbai in scris si asta e destul de neobisnuit. Oricum... Cum ar fi sa scriem si ceva amuzant pe acest blogspot? Adica de exemplu despre cum am ramas eu cu cheia de la camera mea din tabara si am constientizat ca o aveam la mine de abia cand ajunsesem intr-un fast food. Ok. Asta nu e amuzant, e chiar banal si pentru mine o incurcatura destul de mare. Dar oricum nu mai este descriere. Ajunge la ceva altfel. Si altfel e mai bine? Hm... Eu oricum nu cred ca vreau sa deviez de la descriere. Este ok... Dar cred ca devine plictisitor cand scrii numai asa ceva. Poate enervezi omul cand citeste. Folosesti clisee si poate si cuvinte prea... dulci... cred ca asta e cuvantul. Dar, exista multi oameni carora le place, incluzandu-ma si pe mine de altfel. Dar... Aaaa... Nu stiu. Nu ma mai simt in stare dintr-o data sa continui aceasta postare. M-a strafulgerat o alta idee. Poate comentarea Domnului Blogspot nu este vocatia mea... Si nici eu nu prea cred asta... Cat despre comentariile care poate o sa vina prefer sa nu se discute despre "cat de plictisitor, frate! altceva nu stii sa scrii?" sau altele in genul acesta. Prefer sa va spuneti si voi parerea despre acest BLOG care pe mine cred ca m-a salvat din eu-ul meu introvertit.~


>SFARSIT<

Melodie

Sunt aici. Da. Astept autobuzul in fata hotelului. Incepe sa ploua. Cu stropi mici de de-abia ii vezi, dar cu o distanta foarte mica intre ei. Adica incepe sa ploua des, dar usor. Imi scot iPod-ul si pun o melodie. Caut, caut si caut. Pentru starea mea de spirit respectiva am ales The Fray. Imi pun castile in urechi si melodia mai are putin si incepe. Acum nu ma mai folosesc in lumea reala de auz, ci doar de vaz, pipait, miros si gust. Pipai ploaia, miros ploaia (si ce miros... un miros asa de curat...), gust picaturile de ploaie si vad autobuzul prin ploaie. Asa ca imi tarsai picioarele pana in autobuz si acesta pleaca, iar melodia incepe.

"Step one you say we need to talk
He walks you say sit down it's just a talk
He smiles politely back at you
You stare politely right on through
Some sort of window to your right
As he goes left and you stay right
Between the lines of fear and blame
And you begin to wonder why you came. "

Asezata pe un scaun ma uit la cei din autobuz, care erau toti ca si mine de la Jeep Adventure. In fata mea doi tipi unul de vreo 60 de ani, iar celalalt de vreo 50 si ceva. Erau englezi. Cand te gandesti ca organizeaza astfel de trasee si activitati de vreo 11 ani nici nu prea iti vine sa crezi la ce varsta au. Dar sunt englezi. Si e atat de normal!

"Let him know that you know best
Cause after all you do know best
Try to slip past his defense
Without granting innocence
Lay down a list of what is wrong
The things you've told him all along
Pray to God he hears you
And I pray to God he hears you"

Si unul statea cu picioarele incrucisate, cu spatele la mine si cu o mana pe bara de care te tii intr-un autobuz. Iar celalat, in stanga celuilalt, statea cu mainile la spate ca atunci cand un copil nu e cuminte si este pus de doamna educatoare sa tina mainile la spate si sa stea la colt. Si privirea lui era parca pierduta in alt timp. In alt univers. Dar cu toate astea parea si constienta de ce se petrecea in jurul realitatii sale sau a mea sau a celuilalt englez sau a altui om de langa el. Pentru ca realitatea chiar daca o faci a ta, e a tuturor. Si asta este doar o deosebire intre realitate si universul tau.

"As he begins to raise his voice
You lower yours and grant him one last choice
Drive until you lose the road
Or break with the ones you've followed
He will do one of two things
He will admit to everything
Or he'll say he's just not the same
And you'll begin to wonder why you came"

Ma uit apoi in tot autobuzul si numar cate sepci ca a mea au ceilalti. Si 1, 2, 3, 4, 5, 6 si cam tot asa pana la 14. Deci cu a mea ar fi fost 15. Ma uit in fata mea si vad un barbat pe care stata fiica lui care mai avea putin si adormea. In stanga lui statea sotia cu sora celeilalte fetite care deja adormise pe mama ei. Zambesc. E frumos. E chiar frumos. In somn aveau niste chipuri asa de copil. Pentru ca erau niste copii. Mai mici decat mine, clar. Cred ca una era a patra si alta a doua. Dar intelegeam si eu... De dimineata am avut un traseu interesant si frumos, dar obositor. Sigur au obosit. Sunt destul de mici. Dar eram sigura ca infatisarea nu spunea totul. Nu erau mici. Sau erau. Dar doar pe afara. Stiu sigur ca erau niste fetite puternice. Si apoi privesc pe geam.

"Where did I go wrong, I lost a friend
Somewhere along in the bitterness
And I would have stayed up with you all night
Had I known how to save a life

Where did I go wrong, I lost a friend
Somewhere along in the bitterness
And I would have stayed up with you all night
Had I known how to save a life"

Se vad picaturile mici de ploaie in lateral pe geam ca si cand acestea ar fi zgariat geamul. S-a aburit geamul si ascult melodia. Acum ascult cu atentie fiecare vers din refren. Ma ajuta? Nu stiu. Dar ma face sa desenez ceva. Cu degetul fac un cerc, 2 ochi si o gura zambitoare. Si sprancenele inclinate de sus in jos spre interior ca si cand ar zambi putin nevinovat. Ma uit la chipul ala si incep sa zambesc si eu, ascultand cu atentie versurile din melodie. Dar nu zambesc vesel, ci nevinovat spre trist. Si vreau sa ramana desenul ala.

"How to save a life
How to save a life

Where did I go wrong, I lost a friend
Somewhere along in the bitterness"

Vreau sa ramana... Va rog! Gasiti ceva ca sa ramana! Va rog... Si cu speranta ca va ramane continui sa-l privesc.

"And I would have stayed up with you all night
Had I known how to save a life"

Dar, nuuu. Dispare. Nu! De ce? Va rog! Va rog! Imi doresc atat de mult sa ramana. Ii dispare gura. Ii fac alta. Dar dispare si ea. Atunci ce sa fac? Trebuie sa fac ceva. Imi doresc sa ramana!... Dar nu cred ca o sa ramana vreodata... O sa dispara. Si atunci...

"Where did I go wrong, I lost a friend
Somewhere along in the bitterness
And I would have stayed up with you all night"

... iau un pix si o agenda. 'Desenez un cerc, 2 ochi si o gura zambitoare. Si sprancenele inclinate de sus in jos spre interior ca si cand ar zambi putin nevinovat.' Rup foaia si o las acolo. Poate ca ea o sa ramana. Sau ...

"Had I known how to save a life"

... sau poate ca nu... Si atunci ce sa mai fac? Ca nu mai stiu... Dar of... prea tarziu. Autocarul s-a oprit. Si la fel si melodia. Si ce mai pot sa zic? La revedere. Poate o sa ramai si poate o sa ne mai intalnim... Sau poate...

"How to save a lïfe"

... nu.






Si acum, a doua zi de cand am scris acest fragemnt [daca pot zice asa] ma gandesc daca a mai ramas foaia mea acolo...

P.S. Stiu ca am scris cam mult... dar e de la versurile melodiei si spatiile respective.

Soarele meu

Ce zi... Adica e soare, nu? Pfff... nu imi place canicula... Stau la calculatorul asta si scriu pe messenger ceva. Nu stiu ce. Crezi ca mai tin minte? Nu... Da... Nu... Ok. Este septembrie. Septembrie si soarele asta arde. Arde cu atatea vicii. Ma uit la el si zic "Hei... Tu nu esti rau. Zambesti atat de larg. Dar esti mult prea stralucitor. Si mult prea mare. Si mult prea zambitor. Ceva nu este in regula. Ah... Acum inteleg. Nu esti tu. Sau esti? Ba nu, nu esti tu! Esti un fals! Un fals! Nu mai zambi asa ca un clovn sinistru. Nu mai straluci atat de puternic. Tu nu esti soarele meu adevarat. Tu esti o copie, un fals care vrei sa ii iei locul si... unde l-ai dus? Unde l-ai ascuns? L-ai furat? Unde este soarele meu? Cum? A plecat? Si nu se mai intoarce? De ce? Ce i-am facut eu?"... Striga mama: Luiza, du si tu cainele afara! Bine. Il duc... Il duci? Da... Se uita mirata la mine. Eu sa vreau sa duc cainele afara? Nici nu cred ca-i vine a crede. Dar eu trebuie sa am o discutie serioasa cu acest soare. Ii pun lesa si ies afara cu catelul... Iesim din bloc si tot ce rasare si se stinge este... soarele. Soarele? Da... soarele. Si cainele se uita nedumerit la mine ca si cand ar zice "Ce? Si tu crezi ca ceva nu e in regula?". Ah, da... si eu... Si ii zambesc pentru ca ma intelege fara sa vorbim nimic. Doar din priviri stie ca ma gandesc la acelasi lucru cu el. Si pasesc neincrezatoare si chiar timida spre nesfarsitul luminii de pe iarba data de soarele fals. Si lumina e falsa atunci, nu? Nu chiar... Dar nu e lumina mea adevarata. Si apoi ca si cand as intra in transa ma opresc. Ochii mei. Parul. Picioarele. Corpul. Nu stiu daca sunt ele, cele adevarate. Nici nu stiu daca ochii mei sunt pierduti undeva, in zare. Dar, am un sentiment. Ce sentiment... Parca mintea mea e goala. Nu ma gandesc la nimic. Si nimic nu se plimba in capul meu. Parca ar fi fara planuri, idei sau visuri in el. Sec. Gol. Simt cum ma concentrez fara sa vreau inspre picioare si simt cum ele imping pamantul si cum pamantul le impinge. Ce... e... asta?... Gata! M-am trezit. Dar a fost chiar... de neinteles... Ma uit spre cer. "Vai! Soarele meu! Soarele meu! Ai venit? Esti pe cer si imi zambesti numai cum tu stii. Ma bucur ca esti aici." Si atunci... realizez. "Nu esti tu... Esti un alt fals..." Un alt fals? Din nou? Of... Ce complicat. Si strig disperata:
-Unde esti, soarele meu adevarat?
-Am plecat...