Am avut un vis foarte frumos în noaptea asta în care m-am sculat de câte 2 ori, uitându-mă la ceas. Am visat că eram pe o coastă cu foarte, foarte mulţi oameni din liceu. De toate felurile, dacă m-aţi crede: pe care îi admir, cu care sunt prietenă, cu care mă cert din prostii, cu care nu mă cunosc decât din vedere, care nu mă suportă şi pe care nici eu nu îi agreez. Şi cu toate acestea, a fost un vis frumos. Poate că vouă nu vi se pare ciudat, dar mie mi se pare puţin, având în vedere că acolo, pe coasta aceea *am uitat să menţionez că era imediat lângă o plajă mică şi ocean* erau şi persoane care nu mă plăceau şi pe care nici eu nu le agream. Din contextul conversaţiilor de acolo, am înţeles că era ziua mea. Dar ceea ce m-a făcut să mă simt îngropată în această fericire eliberatoare a fost faptul că toată lumea vorbea cu toată lumea, inclusiv cu mine. Toţi ne purtam atât de frumos unii cu alţii, fără să fim ipocriţi. Ştiu că la un moment dat parcă l-am dus pe Bălan, care dă la Institutul de fizică, pe o punte care se afla cam la 500 de metri pe puţin de unde erau toţi ceilalţi şi i-am arătat de unde mai demult am sărit eu cu nişte prieteni din avion cu paraşutele. Asta nu s-a întâmplat niciodată, dar am avut atunci impresia că odată, acum câţiva ani, zile sau ierni asta s-a întâmplat cu siguranţă. Chiar şi trează am impresia că această scenă îmi este foarte cunoscută, avându-mă şi pe mine acolo. Iar apoi..., îmi amintesc doar atât: că am stat pe plajă, uitându-mă la cer şi simţindu-mă atât de greu de convins să nu plâng din libertate. Iar lângă mine era Cosmina Stănculescu *mă întreb de ce?* care se uita în gol, spre ocean. Îmi aduc aminte că am întrebat-o dacă este tristă, răspunzându-mi că într-adevăr, aşa este. Şi i-am spus să se uite la cer, dar nu pur şi simplu, ci să conştientizeze cât de uşor şi simplu te cuprinde din toate părţile, văzându-l cum te înghite şi te linişteşte. Şi ştiu că atunci a zâmbit, iar atmosfera din jurul nostru şi a tuturor era de un calm pacifist încântător.
Nu vreau să uit niciodată acest vis. Este un semn că în clasa a unsprezecea iarna se apropie. Suntem în octombrie, aproape de Halloween, iar iarna se apropie.
Vieţile noastre încep să-şi schimbe cursul precum Iordanul la sfinţire, iar puterea sufletelor noastre va învăţa că "nu pot" sau "nu reuşesc" nu există niciodată. Mereu ai şansa să faci ceva, iar atunci trebuie să creezi, să construieşti, să reuşeşti să înţelegi mai multe şi să fii de treabă. Şi să zâmbeşti. Majoritatea oamenilor caută oameni care sunt bine-dispuşi. Pentru că cei care sunt astfel sau care, cel puţin arată aşa, sunt cei mai puternici oameni, cei care vor avea grijă mereu de alţii dacă li se va cere ajutorul. Şi pentru că iarna va veni curând în clasa a unsprezecea, deci şi fericirea mea.
Simt o eliberare răcoroasă când ştiu că am început să scriu din nou mai mult pentru mine.
