Soarele meu

Ce zi... Adica e soare, nu? Pfff... nu imi place canicula... Stau la calculatorul asta si scriu pe messenger ceva. Nu stiu ce. Crezi ca mai tin minte? Nu... Da... Nu... Ok. Este septembrie. Septembrie si soarele asta arde. Arde cu atatea vicii. Ma uit la el si zic "Hei... Tu nu esti rau. Zambesti atat de larg. Dar esti mult prea stralucitor. Si mult prea mare. Si mult prea zambitor. Ceva nu este in regula. Ah... Acum inteleg. Nu esti tu. Sau esti? Ba nu, nu esti tu! Esti un fals! Un fals! Nu mai zambi asa ca un clovn sinistru. Nu mai straluci atat de puternic. Tu nu esti soarele meu adevarat. Tu esti o copie, un fals care vrei sa ii iei locul si... unde l-ai dus? Unde l-ai ascuns? L-ai furat? Unde este soarele meu? Cum? A plecat? Si nu se mai intoarce? De ce? Ce i-am facut eu?"... Striga mama: Luiza, du si tu cainele afara! Bine. Il duc... Il duci? Da... Se uita mirata la mine. Eu sa vreau sa duc cainele afara? Nici nu cred ca-i vine a crede. Dar eu trebuie sa am o discutie serioasa cu acest soare. Ii pun lesa si ies afara cu catelul... Iesim din bloc si tot ce rasare si se stinge este... soarele. Soarele? Da... soarele. Si cainele se uita nedumerit la mine ca si cand ar zice "Ce? Si tu crezi ca ceva nu e in regula?". Ah, da... si eu... Si ii zambesc pentru ca ma intelege fara sa vorbim nimic. Doar din priviri stie ca ma gandesc la acelasi lucru cu el. Si pasesc neincrezatoare si chiar timida spre nesfarsitul luminii de pe iarba data de soarele fals. Si lumina e falsa atunci, nu? Nu chiar... Dar nu e lumina mea adevarata. Si apoi ca si cand as intra in transa ma opresc. Ochii mei. Parul. Picioarele. Corpul. Nu stiu daca sunt ele, cele adevarate. Nici nu stiu daca ochii mei sunt pierduti undeva, in zare. Dar, am un sentiment. Ce sentiment... Parca mintea mea e goala. Nu ma gandesc la nimic. Si nimic nu se plimba in capul meu. Parca ar fi fara planuri, idei sau visuri in el. Sec. Gol. Simt cum ma concentrez fara sa vreau inspre picioare si simt cum ele imping pamantul si cum pamantul le impinge. Ce... e... asta?... Gata! M-am trezit. Dar a fost chiar... de neinteles... Ma uit spre cer. "Vai! Soarele meu! Soarele meu! Ai venit? Esti pe cer si imi zambesti numai cum tu stii. Ma bucur ca esti aici." Si atunci... realizez. "Nu esti tu... Esti un alt fals..." Un alt fals? Din nou? Of... Ce complicat. Si strig disperata:
-Unde esti, soarele meu adevarat?
-Am plecat...