S-a întors un prieteni vechi

Simt o fericire incredibilă în mine. S-ar putea zice că a venit o forţă extraterestră invizibilă şi mi-a intrat pe sub piele pulsându-mi tot optimismul ei.
Nu am nici cea mai vagă idee cum de pot fi atât de euforică în ultimul timp. Ei, de fapt am. L-am văzut pe Ştefan. Am văzut-o pe Darina. Am fost la KFC cu IoRa. Am fost în Cărtureşti cu Ghe. Şi în Cişmigiu cu Petru. Şi acum urmează să-l revăd pe Tudor, yay.
Am realizat că trenul vieţii mele fugise de mult timp. Mă lăsase în gară nenorocitul. Am întârziat cam patru luni, adevărat, dar dacă ar fi avut speranţă, ar fi ştiut că voi alerga după el şi că aş vrea să iau micul dejun într-un vagon cu mese rotunde şi cu feţe de masă roz, pline de dunguliţe verzi.
Dar surpriză! I-am întâlnit regretul într-o zi când mergeam spre casă. Am văzut o frunzuliţă care s-a aşezat pe părul meu şi mi-a spus că vine de la el. Am aflat că îi pare rău, că dacă ar fi ştiut că vreau să urc, ar fi aşteptat alea patru luni şi n-ar mai fi fost aşa de nenorocit. Iniţial am fost supărată, am luat frunzuliţa din păr şi am aruncat-o în zăpadă de-aia plină de noroi, gri. Apoi a început să plângă şi să-mi spună că ea de fapt deţine o părticică din sufletul trenului care m-a lăsat baltă şi că aşadar nu am rănit numai frunzuliţa, ci şi pe prietenul meu vechi ... Mi-a părut rău şi am luat-o de acolo. Am pus-o pe o crenguţă de lângă un geam al unei case de pe Primăverii, plină de zăpadă albă şi nordică. Cât timp am dus-o până acolo, i-am explicat că îmi pare foarte rău şi că n-am vrut să fiu atât de rea şi că regret şi că să mă ierte... Dar eu am observat prea târziu că părticica aia din prietenul meu vechi adormise de mult timp.
M-am întorsc acasă şi am dat la o parte Zenobia, chiar şi pe Noi pe care aveam de gând să o încep curând. M-am dus la biblioteca din hol şi am scos Idiotul.
Trenul meu venise şi m-a luat cu el. Se pare că acum avea speranţă, ştia că nu voi mai da înapoi, că nu voi mai fi acel om matur, plictisitor care se înţelege cu toată lumea, care îi face pe toţi să fie mulţumiţi. Acum am ajuns să fiu din nou acel copil fericit cu dâre subţiri de naivitate în personalitatea lui care vede viaţa în roz, fără defecte, fără răutăţi, făcând abstracţie de toţi cei care i-ar spune ceva rău, în cel mai rău caz râzând de ei, compătimindu-i poate...
Ei nu vor găsi niciodată ce am găsit eu acum, nu vor mai fi acei copii care fac o persoană fericită şi dezamăgesc altele două. Ei vor rămâne acei oameni maturi, plictisitori care se înţeleg cu toată lumea, care îi fac pe toţi să fie mulţumiţi.
Sunt în vagonul trenului ăsta, dragul şi vechiul meu prieten şi scriu pe o măsuţă rotundă, cu faţă de masă roz, plină cu dunguliţe verzi... un ceva... care mă va face să fac o persoană fericită şi să dezamăgesc altele două.