Mereu am fost împotriva ideii de a avea maşină când voi fi mare. Mereu am spus că motivul este dorinţa de a nu participa la distrugerea mediului, dar dacă privesc în urmă poate că a fost şi puţină mândrie sau orgoliu sau simplul sentiment că nu vreau.
Însă realizez că atunci când voi fi adult, neştiind să merg pe bicicletă şi trenul având datoria de a-mi impune când anume să fac asta, nu voi putea fugi departe de locul unde am întâlnit nenorociri decât dacă voi avea o maşină.
Nu mai ştiu cine ( am impresia că Cioran, dar nu sunt deloc sigură, aşa că voi căuta mai încolo ) spunea că singurătatea cel mai bine o înţelege atunci când stă într-o gară. Întotdeauna între două staţii, rupt de lume, aşteptând trenul, cu o valiză în mână, nimeni băgându-l în seamă.
Eu cred că atunci când eşti pe o bicicletă pe un câmp uitat de lume, poţi înţelege singurătatea cel mai bine. De ce? Nu simţi pe nimeni şi nimic şi nu eşti între nimic. Nu ştii ce e în spatele tău şi nici în faţa ta. Nici la est şi nici la vest de tine. Rămâi părăsit într-un colţ de lume uitat şi habar n-ai unde eşti însă pentru prima oară înţelegi că n-are de ce să-ţi fie teamă. Pentru prima oară acolo nu trăiesc oameni.
* Of, of, of... Ce ironic şi ce păcat că nu ştiu să merg pe bicicletă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu