Mă gândeam că fiecare om se dedică la un moment dat cuiva. Dar zilele astea am început să-mi pun nişte întrebări de genul: Este posibil ca toţi să se dedice în totalitate? Mă gândesc că cineva care ar avea puterea să facă un astfel de gest pur şi simplu frumos, nu ar avea timp de sine. Ar trebui să fie tot timpul preocupat de fericirea celuilalt sau de cât de rău ar trebui să-l facă să se simtă pentru a îl schimba sau dimpotrivă, să-l facă să se simtă euforic pentru a-l readuce pe linia de plutire, acea linie pozitivă.
Nu ştiu de ce, nu vreau să mă consideraţi (deşi asta depinde de voi până la urmă) o regină a dramelor sau aşa ceva, dar cred că omul, cel mai simplu şi cel mai sigur se schimbă prin suferinţă. Desigur, nu te duci acum la unul dintre prietenii tăi şi pentru că nu îţi place cum se îmbracă îl faci să simtă cele mai neînchipuite Furii ale Infernului. Eu vorbesc aici de nişte "calităţi"deranjante de personalitate. Nu-mi vine să dau exemplu, cu toate că mă simt obligată. Nu-mi vine să dau pentru că lucrurile astea diferă de la om la om şi fiecare dintre noi ar trebui să ştie când ceva este atât de important încât să-l lase pe celălalt singur sau să se ocupe prea mult de el.
Ce vreau să spun aici? Dacă îl laşi singur, nu i te mai dedici. Ţi-l iei din amintiri, din fantezii, din idei şi din fericire. Ţi-l iei – vai, dar dacă stai să te gândeşti mai bine, ce păcat că faci asta – din momentele triste şi pline de eşecuri. Îl uiţi. Îl pui sub linia de plutire, dar deasupra celei negative, deci pe zero. Acolo unde nu intră sentimentele, unde nu-ţi mai pasă. Pur şi simplu, nu-ţi mai pasă de respectivul.
Însă a te ocupa prea mult de el, este cu adevărat greu. Pentru asta este nevoie de mai mult de acea dedicare totală. Este nevoie de invitaţia ta la câteva momente de nefericire. Ce vreau să spun cu asta? Să te porţi urât cu acea persoană sau să o faci cumva să sufere şi cu toate astea să îţi pese. Să joci un teatru impecabil în faţa lui pentru a-l face să se schimbe (spre binele lui, desigur) , iar tu să suferi în tăcere când ajungi acasă.
Dar cine în lumea asta ar avea puterea să-şi procure această invitaţie? Prea puţini. Cine ar avea puterea să uite prin tot ce a trecut cu un om? Cei care au suferit prea mult, mai mulţi decât cei de dinainte, dar mai puţini decât majoritatea. Care este majoritatea? Acei oamenii slabi care nu au puterea să acţioneze pentru prietenii lor. Acei oameni slabi care vor, dar ceva le spune: Nu, nu, nu, nu pot, e prea mult pentru mine, nu aş putea să rezist.
Ce n-aş da să fiu un om puternic. Dar voi aţi da ceva pentru asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu