În căutarea timpului pierdut

Stau în pat şi citesc "Curcubeul" de Lawrence. Ştiţi de când citesc această carte? De aproape un an. Da, doamnelor şi domnilor, citesc această carte de aproape un an. O fi având ea 640 şi ceva de pagini, dar aproape un an... E imens! Stau în pat şi mă scol în picioare şi mă duc în camera mea atât de veche şi de plictisitoare, de care m-am săturat şi de care vreau să scap şi mă învălui în continuare în ploaia de afară. Eu trebuie să învăţ glandele şi nu le-am învăţat. Le-am citit, dar nu până la capăt. Aş fi putut să le învăţ, dar nu am vrut. Şi astăzi îmi doresc să le învăţ şi le voi învăţa. Am citit "Curcubeul", am ajuns la capitolul "Lumea făcută de mâna omului" şi atât. Ah, ce o mai fi şi asta - lumea făcută de mâna omului. Ar trebui să fie totul sau nimic. Nu poate fi parţial în niciun caz, nu cred că poate fi, nu trebuie să fie. Omul trebuie să fie triumfător sau jalnic, un rege sau o slugă. Ce alegem noi să fim? Ce alegem să fim? Câţi reuşim să ajungem regi şi câţi coborâm la slugă? La început cu toţii suntem la fel. Ne diferenţiază un ADN, un nivel de IQ şi poate ceva deosebit, un spirit al umorului sau de candoare. Dar la început cu toţii avem aceleaşi credinţe, aceleaşi idei, aceleaşi iubiri şi gânduri. Le avem la fel pentru că ele nu există. Şi ceea ce devenim depinde de ceilalţi, de noi, de tot ce ne înconjoară, normal. Dar ajungem să ne maturizăm la un moment dat - cică - nu? Se zice că te maturizezi fără să îţi dai seama, dar eu cred că am reuşit să-mi dau seama de primul stadiu de maturizare al vieţii mele. Cred că se petrece acum şi mă cutremură din cap până în picioare. Aşadar, asta este? Responsabilitatea, da, dar simţirile unui robot? Conştientizez că trebuie să învăţ mult şi de fiecare dată când reuşesc nu sunt mulţumită pentru că mi se pare ceva normal. Însă atunci când nu vreau să învăţ, când nu-mi fac datoria mă simt vinovată. De ce? Pentru că se apropie examenul. Şi? Şi atunci nu voi face bine. Şi dacă nu voi face bine? Nu intru la facultate şi întreaga mea viaţă mi se va decala cu un an cel puţin. Şi îmi zic totuşi: Ce?! Am ajuns majoritatea să fim atât de stresaţi de bac sau de facultate şi uităm de lucrurile importante. Uităm de iubire, de cărţi, de pictură, de muzică, de prietenie, de onoare şi de restul virtuţilor. Cine are curaj? Cine scrie un roman sau un volum de poezie când are timp? Cine pictează ca să se elibereze? Cine ajută?Cine iese la alergat sau se duce la înot? Cine îşi construieşte cumva propria viaţă? Uităm ce a fost şi ce este şi uităm ce poate fi. Vedem doar ce va fi şi în ignoranţa noastră credem că va fi din ce în ce mai bine şi pierdem din vedere colegii, restaurantul de la colţul străzii - care peste cinci ani poate nu va mai fi -, petuniile de lângă trotuar şi trandafirii primiţi. Învăţăm formule, date, informaţii, mecanisme de rezolvare a problemelor. Dar mecanismele de rezolvare ale vieţilor noastre? Nu putem să spunem la nesfârşit că de la ora x la y învăţăm asta şi la 7pm mergem la concert. La un moment dat clacăm de atâta organizare pentru că nu putem să avem vieţile atât de fixe. Putem să dăm tot ce avem mai bun din noi, dar să ne fixăm vieţile într-un ceas acoperit cu gheaţă de cât un deget nu putem. Nu e natural, nu e bine, nu trebuie să fie bine. Mulţi adulţi sunt stresaţi, nu mai au timp să citească, să iubească lucruri şi idei sau să creeze. Iar noi asta suntem acum: stresaţi şi fără timp de a iubi lucruri şi idei, de a crea. Candoarea, umorul, nivelul de IQ şi ADN-ul au rămas. Dar unde e iubirea, prietenia? Unde e arta? Unde sunt onoarea şi curajul? Unde se pierd încetul cu încetul, împreună cu noi? Nu e bine, nu e bine ce se întâmplă. Trebuie luate măsuri. Trebuie să ajungem regi dacă vrem să fim vreodată fericiţi.