Fobia mea.

Da ! Deci eu am o fobie. Imi e frica uneori ca am nevoie de psihiatru si va zic asta cu cea mai mare sinceritate. Imi e frica sa nu fie nevoie, sa nu fie cu adevarat o FOBIE. Mi-e frica sa nu ajung intr-un spital ca 9 si sa ma lege ca pe nebuni. O sa te astepti probabil la ce e mai rau acum, dar 'fobia' mea este provocata de niste vietati care tie ti se par banale: urechelnite. Vi se pare absurd, nu? Da, si mamei mele, si tatalui meu, cand ma vad oamenii plangand cand vad o urechelnita ma cred nebuna. Ok, va inteleg. Dar am asa o frica pentru ele. Aseara simteam pe tot corpul numai mancarimi si gadileli si ma sculam din pat numai ca sa vad daca sunt urechelnite in pat. Nu va mai spun ca eu vara dorm mereu pe o parte ca urechea mea sa fie acoperita de perna, iar cu bratul mi-o acopar pe cealalta. Mi-e frica sa nu surzesc mai pe scurt. Dar stiti nu e numai asta. Adica ascult muzica tare si la casti si folosesc si bete de urechi si cu toate astea fata de urechelnite am o slabiciune. Nu este un moft, nu sunt fite ! Asta credeti toti, nu? Dar nu sunt fite! Sunt ingrozita de ele, s-a transformat deja intr-o obsesie. De fiecare data cand vad o urechelnita incep sa ma indepartez de locul unde am vazut-o, iar daca cineva face o gluma proasta gen: "Mama, ce de urechelnite sunt la picioarele mele" incep sa plang. Incep sa plang si daca vad una pe mine sau daca sunt mai multe in apropierea mea, chiar daca sunt doar trei, eu incep sa plang. Si asta doar pentru ca cineva mi-a zis cand aveam 9 ani ca imi mananca timpanul si ca surzesc. Acum incerc sa nu mai cred chestia asta, dar chiar daca as uita, imi ramane socul.

* Si le mai si visez.
* Cautam o poza cu urechelnite sa o pun la postul asta, dar cand le-am vazut am inceput sa plang si sa ma scutur.