Verificarea eului. Să nu uiţi

Voi scrie acum aşa cum n-am mai scris de mult timp. La un moment dat, în clasa a 9a am luat o hotărâre: nu mai scriu despre mine. Despre ce fac la şcoală, despre ce fac acasă, despre cum ies afară şi cu cine. Îmi voi scrie doar ideile. Şi acelea fiind trecute printr-o clară purificare şi triere înainte de a fi postate.
Poate că sunt nebună. Şi ştiu că sunt. Aşa cum spune şi Dali, singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun. Dar eu stiu ca sunt asa! Si atunci? Dar pe bună dreptate, că ştiu că sunt. Singura suspiciune care-mi flutură pe lângă cerebel, diencefal şi emisferele cerebrale (că şi aşa avem peste 2 zile teza la bio) este aceea că un nebun care ştie că este nebun, nu cred că mai este nebun. Poate doar teribilist. Sau poate îşi exagerează statusul. Poţi fi idiot, ciudat, nebun, normal sau extraordinar. M-aş încadra la primele două. Şi sunt mândră de asta. Sunt mândră de asta.
Când mi-am propus să-mi scriu doar ideile cât mai impersonal, fără să dau nicio informaţie despre viaţa mea şi părerile mele nelegate de creaţiile mentalităţii mele direct, am făcut-o, evident, cu un scop. M-am gândit că nu vreau ca oamenii să ştie ce fac sau ce mă deranjează sau care îmi sunt slăbiciunile. Evident, că dacă eşti atent, poţi găsi în toate posturile mele de-astea, dar nu voiam să fie direct. Ştiu că blogul meu nu e citit, iar asta mă bucură. Pentr că pot scrie normal, fără să fiu influenţată de nimic şi nimeni, doar exprimându-mi gândurile liber. Dar mă temeam şi pentru cazul în care intra o singură persoană şi dacă citea un singur post. Sau mă gândeam cât de aiurea ar fi ca atunci când voi creşte alţii să ştie lucruri despre mine dintr-un blog.
Puteţi spune: Îl închizi atunci. Dar eu mi-am promis când eram într-a şaptea că nu îl voi închide niciodată. Pentru că era o modă atunci că că-ţi închizi blogul după ce ai scris o perioadă în el. Ei, bine, din punctul meu de vedere, aceasta era o fugă de sine, de trecut, de amintiri. Pe când eu nu mă pot cuprinde în priviri dacă sunt învăluită de o aură de slăbiciune. Altfel spus (nu ştiu de ce am spus-o aşa înainte) nu m-aş suporta să fiu o persoană slabă. Îmi accept şi chiar iubesc amintirile pentru că sunt ale mele. Îmi accept şi iubesc viaţa, oricât de aiurea ar fi unele momente din ea, oricât de des îmi spun că ar fi atât de simplu dacă aş muri (hei, tu, Luiz/Luiza/Liza de peste 20 de ani, îţi vine să crezi că ai gândit cândva aşa?) , oricât de obositor mi s-ar părea drumul pe care trebuie să-l alerg ca să ajung la propriul meu tren. Oricât de multe căcaturi şi minuni s-ar întâmpla, îmi accept şi îmi iubesc viaţa, amintirile, momentele penibile, momentele trecătoare de disperare, de oboseală, de euforie, tot ce mă face proastă, naivă, idioată şi tot ce mă ajută să trec prin tot acest amalgam.

Şi scopul acestui articol este că vreau să-mi reamintesc. Când voi reciti acest post la 37 de ani, vreau să citesc că mă felicit pentru medicul bun care am ajuns. Şi că sper că am învăţat cât mai bine în timpul facultăţii ca să pot să salvez cât mai mulţi români şi oameni. Şi că dacă nu am ajuns medic sau nu mi-am respectat idealurile vieţii sau dacă mi le-am pierdut, să-mi duc în cârcă regretul până la sfârşitul vieţii. Să nu fug, să-l accept şi să merg mai departe cu el tot restul timpului meu. Să îmi amintesc mereu de unde am plecat, cine am fost, cine au fost prietenii mei idioţi sau cei fantastici. Să îmi amintesc pentru tot restul eternităţii mele iubirea aceasta senină. Să nu uit că atunci când am fost mai tânără, am putut să am curajul să spun mereu tot ce gândesc. Oricât de penibilă aş fi fost şi oricât de nesimţită şi dură am fost cu unii, să-mi amintesc că măcar am avut curajul să spun direct, privindu-mi situaţia dur pe dinaintea ochilor, tot ce aveam în minte.

Şi pentru asta mă respect. Şi de-asta sunt mândră că intru în categoriile "idiot" şi "ciudat". Un om înţelept ar gândi înainte de a vorbi. Curajul nu a fost niciodată pentru oamenii înţelepţi. Dar nu oare, încercările eşuate ale unor oameni care şi-au pus înaintea înţelepciunii curajul au contat, de fapt, în lumea asta? Aşa cum a subliniat şi Paler, nu a contat mai mult eşecul lui Da Vinci să zboare decât înţelepciunea altora de a rămâne pe pământ?
Nu voi fi niciodată Da Vinci şi nici nu vreau să îndrăznesc să mă compar cu el. Dar în cele din urmă, chiar şi cei mai mari şi inteligenţi oameni ai lumii, au pus curajul şi nebunia înaintea înţelepciunii. Aşa că măcar acum, când îmi permit, de ce aş alege ceea ce pot face oricând în timpul propriului meu grafic de viaţă?

Vine iarna în clasa a unsprezecea

Am avut un vis foarte frumos în noaptea asta în care m-am sculat de câte 2 ori, uitându-mă la ceas. Am visat că eram pe o coastă cu foarte, foarte mulţi oameni din liceu. De toate felurile, dacă m-aţi crede: pe care îi admir, cu care sunt prietenă, cu care mă cert din prostii, cu care nu mă cunosc decât din vedere, care nu mă suportă şi pe care nici eu nu îi agreez. Şi cu toate acestea, a fost un vis frumos. Poate că vouă nu vi se pare ciudat, dar mie mi se pare puţin, având în vedere că acolo, pe coasta aceea *am uitat să menţionez că era imediat lângă o plajă mică şi ocean* erau şi persoane care nu mă plăceau şi pe care nici eu nu le agream. Din contextul conversaţiilor de acolo, am înţeles că era ziua mea. Dar ceea ce m-a făcut să mă simt îngropată în această fericire eliberatoare a fost faptul că toată lumea vorbea cu toată lumea, inclusiv cu mine. Toţi ne purtam atât de frumos unii cu alţii, fără să fim ipocriţi. Ştiu că la un moment dat parcă l-am dus pe Bălan, care dă la Institutul de fizică, pe o punte care se afla cam la 500 de metri pe puţin de unde erau toţi ceilalţi şi i-am arătat de unde mai demult am sărit eu cu nişte prieteni din avion cu paraşutele. Asta nu s-a întâmplat niciodată, dar am avut atunci impresia că odată, acum câţiva ani, zile sau ierni asta s-a întâmplat cu siguranţă. Chiar şi trează am impresia că această scenă îmi este foarte cunoscută, avându-mă şi pe mine acolo. Iar apoi..., îmi amintesc doar atât: că am stat pe plajă, uitându-mă la cer şi simţindu-mă atât de greu de convins să nu plâng din libertate. Iar lângă mine era Cosmina Stănculescu *mă întreb de ce?* care se uita în gol, spre ocean. Îmi aduc aminte că am întrebat-o dacă este tristă, răspunzându-mi că într-adevăr, aşa este. Şi i-am spus să se uite la cer, dar nu pur şi simplu, ci să conştientizeze cât de uşor şi simplu te cuprinde din toate părţile, văzându-l cum te înghite şi te linişteşte. Şi ştiu că atunci a zâmbit, iar atmosfera din jurul nostru şi a tuturor era de un calm pacifist încântător.
Nu vreau să uit niciodată acest vis. Este un semn că în clasa a unsprezecea iarna se apropie. Suntem în octombrie, aproape de Halloween, iar iarna se apropie.
Vieţile noastre încep să-şi schimbe cursul precum Iordanul la sfinţire, iar puterea sufletelor noastre va învăţa că "nu pot" sau "nu reuşesc" nu există niciodată. Mereu ai şansa să faci ceva, iar atunci trebuie să creezi, să construieşti, să reuşeşti să înţelegi mai multe şi să fii de treabă. Şi să zâmbeşti. Majoritatea oamenilor caută oameni care sunt bine-dispuşi. Pentru că cei care sunt astfel sau care, cel puţin arată aşa, sunt cei mai puternici oameni, cei care vor avea grijă mereu de alţii dacă li se va cere ajutorul. Şi pentru că iarna va veni curând în clasa a unsprezecea, deci şi fericirea mea.
Simt o eliberare răcoroasă când ştiu că am început să scriu din nou mai mult pentru mine.

În mijlocul străzii chiar am oprit timpul

Zilele astea, când mă îndreptam spre Tudor am stat câteva momente în mijlocul unei străzi şi uitând că mai există oameni lângă mine mi-am dat seama într-un mod înfricoşător de spontan şi fără vreo legătură cu ce gândeam până atunci că de multe ori mi-am zis că sunt arogantă sau am crezut că observ asta la ceilalţi. Însă imediat după acest gând, am realizat că nu înţeleg de ce oamenii au inventat acest cuvânt.
(AROGÁNȚĂ s.f. Atitudine exagerat de mândră și de disprețuitoare, pe care o ia cineva care se crede mai presus decât alții, atribuindu-și drepturi care nu i se cuvin ; trufie insultătoare, obrăznicie, înfumurare. [Gen. -iei. / cf. fr. arrogance, lat. arrogantia])
Nu e nimic special. Doar că acei oameni care au momente de aroganţă sau care sunt mereu astfel aleg, în loc să rămână închişi, să fie extrovertiţi. Într-o lume în care toată lumea judecă pe cel care nu comunică şi nu vorbeşte din cauza introvertismului, de ce se pune atât de mult problema acestei aroganţe?
Fiecare dintre noi a simţit cel puţin o dată măcar un sentiment pe care l-a simţit altul. Fiecare dintre noi a fost şi arogant şi ipocrit. Fiecare a avut momente în care a fost prea egoist sau în care şi-a arătat altruismul într-o formă poate ascunsă. În care a înţeles că greşeşte, în care s-a grăbit să vorbească, în care nu a gândit corect... Fiecare dintre noi va iubi la un moment dat. Tuturor ne-a fost cel puţin o dată frică de moarte... Tuturor ne-a fost greu măcar o dată să recunoaştem ceva sau să nu ne minţim... Cu toţii am încercat măcar o dată să căutăm fericirea...
Fiecare dintre noi a trăit sentimente contradictorii şi cel puţin o dată a avut două păreri subiective divergente despre o idee.
Şi stând pe strada aia, uitând că mai există oameni lângă mine, mi-am dat seama că nu ştiu de ce, în viaţa de zi cu zi, nu se pot pune două subiecte opuse (la prima vedere) într-o singură concluzie fără ca acestea să se afle într-o relaţie de contraritate sau fără ca acea concluzie să sune a pleonasm.
E uşor frustrant pentru că îmi dau seama că dacă nu mi-aş fi dat seama de asta atunci, în mijlocul străzii ăleia, acum nu aş fi realizat că era bine ce-am scris într-a cincea: "şi ura e un mod de a iubi". Şi dacă nu cred în ce am scris atunci, cum aş putea crede în ce spune Paler?

(legat de Ianus) "Consecinţa obrazului dublu este această paralizie, arătându-ne că nu putem avea o dublă credinţă. Nu putem în acelaşi timp să surâdem ca zeii şi să exaltăm umanitatea din noi. Trebuie să nu mai separăm fericirea de moarte, pentru a o ajuta să dureze..."

Ar trebui ca luându-mă după ideea că două idei care se contrazic nu pot forma o concluzie care nu le separă, să nu cred în Paler? Nu... Omul ăsta are dreptate! Nu putem avea o credinţă dublă, într-adevăr, dar în acelaşi timp nu mai trebuie să separăm ideile care la prima idee nu pot continua împreună pentru că dacă vom face asta, vom ajunge nefericiţi... iar viaţa ne va lăsa numai un gând şters înainte de moarte: acela că am plecat prea devreme.
Iar eu vreau să trăiesc veşnic în sufletul meu, vreau ca timpul să se oprească în mine, să ştiu că nu am plecat eu prea devreme şi că voi rezista... până la sfârşit...

Am scris acum...

Poate că nu-mi permit să întreb asta pentru că am doar 16 ani şi nu cunosc viaţa, dar totuşi am dreptul:
De ce majoritatea filmelor sunt cu final fericit? Pentru că vor să ne arate că în viaţă aproape mereu te sfârşeşti împlinit? Sau pentru că finalul ăla fericit este de fapt, ceva imposibil la care ne place să visăm prea mult?

Am obosit să te aştept, să te mai aştept...

Of, am obosit, am obosit să te aştept...
Nu ştiu exact dacă vorbesc cu tine sau cu mine sau cu altcineva. Ştiu doar că aştept mereu pe cineva şi am obosit. Nu sunt un om impresionant, sunt un om la fel ca toţi ceilalţi, dar care are puţin antrenament în a scrie şi a picta. Nici măcar talent nu am, doar că ştiu pe ici, pe colo câteva chestioare care-mi folosesc în posturile mele. Sunt un om mediocru şi nu mai pot, simt că sufletul mi se sfârşeşte. Nu îmi permit, ştiu, nu vreau să-mi dau voie să fac asta, dar totuşi mă plâng:

Am obosit să aştept... Am obosit să te aştept... Am obosit să am grijă de voi şi nu înţeleg de ce fac asta. Sunt atât de fericită când văd că vă merge mai bine, aproape că mi se umple speranţa de lacrimi încurajate cu soare, dar apoi realizez şi eu ceva: Îmi chinui interiorul de geaba şi nu fac nimic. Nu vă ajut cu nimic, dar mediocritatea mea mă scaldă în autosuficienţă şi mă face să mă simt bine, ca şi când realizez ceva. Cu ce vă ajut? Nu ştiţi nici voi, care aţi vrea uneori poate să mă compătimiţi, alteori să mă încurajaţi.

George, când făceam pictură cu el printr-a patra, mi-a zis că trebuie să mă ridic la nivelul lui pentru că există oameni care nu o pot face şi că eu nu fac parte dintre ei. Ce frumos că am putut înţelege asta atunci şi că am putut realiza aşa ceva. Îmi amintesc că maică-mea mereu i se văita lui George că mă plângeam că am arătat o dezordine înfricoşător de oribilă pe planşele pe care ar fi trebuit să se aşeze frumos temele pe care mi le dădea el. Şi îmi amintesc cum spunea ca un Hyperion fericit: Nu-i nimic. Ba chiar foarte bine! Autosuficienţa te scaldă în mediocritate. Foarte bine că nu este mândră de ce a făcut şi că îşi doreşte mai mult din ea.
Orice credeţi voi, eu ştiu că în copilărie, până la vârsta de 11 ani, am fost un copil deasupra mediocrităţii.
Dar acum sunt o personalitate care nu ştie unde să se caute. Nu ştiu cine sunt cu adevărat, dar nu asta este problema. Nu mă sperie faptul că nu mă cunosc, aceasta cred că nimeni nu o ştie la vârsta mea. Mă sperie teama asta involuntară care mă cuprinde de fiecare dată când spun în gândurile mele "Am obosit să te mai aştept..." fără să ştiu dacă mă adresez ţie sau mie.
Of, of, suflet frumos, am obosit să te mai aştept...