S-a întors un prieteni vechi

Simt o fericire incredibilă în mine. S-ar putea zice că a venit o forţă extraterestră invizibilă şi mi-a intrat pe sub piele pulsându-mi tot optimismul ei.
Nu am nici cea mai vagă idee cum de pot fi atât de euforică în ultimul timp. Ei, de fapt am. L-am văzut pe Ştefan. Am văzut-o pe Darina. Am fost la KFC cu IoRa. Am fost în Cărtureşti cu Ghe. Şi în Cişmigiu cu Petru. Şi acum urmează să-l revăd pe Tudor, yay.
Am realizat că trenul vieţii mele fugise de mult timp. Mă lăsase în gară nenorocitul. Am întârziat cam patru luni, adevărat, dar dacă ar fi avut speranţă, ar fi ştiut că voi alerga după el şi că aş vrea să iau micul dejun într-un vagon cu mese rotunde şi cu feţe de masă roz, pline de dunguliţe verzi.
Dar surpriză! I-am întâlnit regretul într-o zi când mergeam spre casă. Am văzut o frunzuliţă care s-a aşezat pe părul meu şi mi-a spus că vine de la el. Am aflat că îi pare rău, că dacă ar fi ştiut că vreau să urc, ar fi aşteptat alea patru luni şi n-ar mai fi fost aşa de nenorocit. Iniţial am fost supărată, am luat frunzuliţa din păr şi am aruncat-o în zăpadă de-aia plină de noroi, gri. Apoi a început să plângă şi să-mi spună că ea de fapt deţine o părticică din sufletul trenului care m-a lăsat baltă şi că aşadar nu am rănit numai frunzuliţa, ci şi pe prietenul meu vechi ... Mi-a părut rău şi am luat-o de acolo. Am pus-o pe o crenguţă de lângă un geam al unei case de pe Primăverii, plină de zăpadă albă şi nordică. Cât timp am dus-o până acolo, i-am explicat că îmi pare foarte rău şi că n-am vrut să fiu atât de rea şi că regret şi că să mă ierte... Dar eu am observat prea târziu că părticica aia din prietenul meu vechi adormise de mult timp.
M-am întorsc acasă şi am dat la o parte Zenobia, chiar şi pe Noi pe care aveam de gând să o încep curând. M-am dus la biblioteca din hol şi am scos Idiotul.
Trenul meu venise şi m-a luat cu el. Se pare că acum avea speranţă, ştia că nu voi mai da înapoi, că nu voi mai fi acel om matur, plictisitor care se înţelege cu toată lumea, care îi face pe toţi să fie mulţumiţi. Acum am ajuns să fiu din nou acel copil fericit cu dâre subţiri de naivitate în personalitatea lui care vede viaţa în roz, fără defecte, fără răutăţi, făcând abstracţie de toţi cei care i-ar spune ceva rău, în cel mai rău caz râzând de ei, compătimindu-i poate...
Ei nu vor găsi niciodată ce am găsit eu acum, nu vor mai fi acei copii care fac o persoană fericită şi dezamăgesc altele două. Ei vor rămâne acei oameni maturi, plictisitori care se înţeleg cu toată lumea, care îi fac pe toţi să fie mulţumiţi.
Sunt în vagonul trenului ăsta, dragul şi vechiul meu prieten şi scriu pe o măsuţă rotundă, cu faţă de masă roz, plină cu dunguliţe verzi... un ceva... care mă va face să fac o persoană fericită şi să dezamăgesc altele două.

Zeii nu au murit

" Pot să spun cu toată fiinţa mea că zeii au existat. Lumea a făcut foarte bine că a scris despre existenţa lor. Aşa ştim cu toţii că oamenii au crezut de la început în ceva.
Însă lumea care citeşte acum ce a scris cealaltă lume, nu crede nimic din ce este scris. Este ceva de genul poveştilor despre Troia. Nimeni nu credea că Troia existase vreodată până a venit Schliemann şi a descoperit-o.
Dar zeii nu pot fi descoperiţi pentru că au murit.
Marea greşeală a lumii a fost că a crezut că zeii sunt nemuritori.
Au existat şi Apollo şi Zeus şi Hermes şi Afrodita şi Artemis şi Hades şi Poseidon. Au existat şi Diana şi Venus şi Jupiter şi Saturn şi Marte. Au existat şi Anubis şi Hathor şi Isis şi Ra. ŞI ZAMOLXIS! A existat şi Dumnezeu...
Din păcate, au murit. Au murit când omul a început să realizeze ce este şi cine este înăuntrul lui. Au murit nu de teamă că oamenii ar putea să îi îngenuncheze cu maşinăriile lor pe care zeii le ştiau citind viitorul. Nici pentru că ar putea să-i batjocorească.
Zeii au murit nobil. Au vrut ca noi să realizăm ceea ce am realizat. Când Prometeu a furat focul ( iniţial tastasem din greşeală "jocul" ) Zeus l-a pedepsit.
Însă după un moment, ei au înţeles cine sunt oamenii. De ce nu a scris nimeni despre asta? De ce nu a scris nimeni despre asta? "

Ce să-i spun eu copilului care s-a mânjit cu noroi pe faţă ca să pară zeu şi să-mi joace toată scena pe care mi-o şi povestea mai sus?
Vine la mine, mă trage de rochie, mă duce la mare clipind din genele rase de gheaţă. Ce mod barbar de a te transforma în zeu !
Mă ia de mână, mă duce în apă, iar eu dârdâi de frig. Şi nu-mi spune decât "De ce nu a scris nimeni despre asta?", ameninţându-mă cu mâna încleştată pe carnea albă a umărului meu. Eu ce să fac? Eu ce să fac? Eu am început să gem de durere, apoi i-am spus ca să-mi salvez viaţa:

"Noi trăim peste cimitire. Peste tot pe unde mergem au murit oameni. Aici, în marea asta, fix pe acest metru pătrat cineva s-a înecat acum milioane de ani. În apartamentul mamei tale de pe strada Iasomiilor au mai murit câteva sute de oameni poate acum 100 de ani sau acum 1000. Sub acel apartament s-a dezintegrat un om. Când nu a existat blocul au murit aceşti oameni de care eu îţi spun, dar mai jos de etajul tău de şapte şi anume, la zero. Înainte de a vă muta voi acolo, cineva a murit sau s-a mutat, dar dacă s-a mutat - înainte de a se muta acel cineva, altcineva a murit. Şi aşa mai departe. Însă zeii aşa cum ai spus şi tu, au trăit. Însă zeii aşa cum ai spus şi tu, au murit. În fiecare loc în care a murit un zeu, se nasc copiii ce ajung să fie cei mari. Fiecare spital este aşejat peste cadavrul unui zeu ce acum nu se mai vede. Dacă o fetiţă s-a născut într-un spital ce era aşezat pe trupul lui Isis, atunci ea va fi de o frumuseţe rară. Dacă un băieţel s-a născut pe trupul lui Marte, el va fi un războinic adevărat, iar dacă altcineva s-ar naşte pe trupul lui Zeus, ar deveni zeu. Tu te-ai născut pe un trup de Zeus."

Mulţumit de răspunsul meu, copilul m-a lăsat în apă cu o urmă oribilă pe umăr. Pulsa un roşu violent prin capilarele mele pe care nu le mai vedeam de ameţeală, aşa că am încercat să plec, dar am leşinat brusc în apă.
A doua zi m-am trezit pe un trup de Apollo care încă discuta cu Dumnezeu.

Prometeu în cele trei vieţi

Am aflat azi-dimineaţă de la un negustor de suflete că este mult mai bine să scrii pe hârtie decât la calculator. Cred asta cu adevărat pentru că hârtia are o căldură naturală, este palpabilă şi moale. Chiar dacă te vei tăia în ea, chiar dacă se va înroşi numai şi numai din vina ta, este moale şi emană un miros dulceag, amuzant chiar, ce îţi trezeşte diverse nebunii sub piele. Eh, atunci îţi zboară mintea înapoi la negustorul de suflete.
Ca idee, ţin să amintesc că mi-a oferit nişte căpşuni când afară, până şi Cerul era îngheţat şi plângea de durere. Ce comic! Tipul de Sus plângea de frig, nu ştia ce să mai facă pentru ca Edenul său să fie la fel de perfect (ja, ştiu că nu există termen de comparaţie aici) cum spune Biblia, iar eu eram foarte mulţumită alături de domnul care îmi vindea căpşuni iarna. Am fost foarte uimită, poate chiar şocată când am aflat că mâine îşi începe cea de-a doua viaţă.
Nu mă aşteptam la acest fapt. Mi se părea o nebunie. Cum să-ţi începi următoarea zi cea de-a doua viaţă şi să fii atât de de calm. L-am întrebat cu părere de rău, cu ce ocazie este atât de sigur că-şi va schimba viaţa tocmai mâine. A evitat întrebarea mea, dar a dat răspunsuri la altele mult mai potrivite. Mi-a spus:
- Fiecare om are trei vieţi. Prima şi a treia sunt cunoscute şi găsite de toţi. Prima eşti tu, cu copilăria ta, cu adolescenţa ta, maturizarea bruscă de la 25 de ani şi îmbătrânirea care te va costa toată prima viaţă. A treia este moartea, momentul în care tu dispari, dar în care dispare şi mătuşa ta şi dispar şi prietenii tăi. Pleacă din această lume atât câinele tău, cât şi profesorul de fizică cel genial. Koch îţi face cu mâna dintr-un tren de-al lui de jucărie din copilăria-i aiurită. Iubirile tale fug, se refugiază în Neant, în ambele tale euri. Da, draga mea, acesta este un adevăr. Eurile unui om sunt Neantul acestuia. Câte euri are un om? Câte ai tu?
- Unul?
- Niciodată!
Întotdeauna două, iar uneori şi al treilea. Al treilea, iubito, îţi va deschide drumul către cea de-a doua viaţă, cea în care trec eu de mâine: adevărul gol-goluţ, pictura senilă a unui Bucureşti ros de cărnuri mutante, moartea celorlalţi şi supravieţuirea mea, viaţa pe care nimeni nu o are şi nici nu o va avea, dar la care va ajunge în cele din urmă un om... unul care vindea căpşuni, care era negustor de suflete. Iubito... Eu plec de mâine într-un adevăr ce va copleşi nu numai Cerul, Universul sau Neantul. Te va copleşi pe tine, va duce în repetate metamorfoze stoechiometrice iubirile pierdute ale lui Dumnezeu şi va rade cu o lamă ascuţită eurile mele trimise deja în a treia viaţă... Un alfa şi un omega... Un arpegiu de note ascultat la un bass care mâine va fi învăţat să numere.
Când te-ai considera un Prometeu divin dacă nu în cea de-a doua viaţă? În prima? În a treia?

Râzând în zăpezi

Dacă dezamăgirea mea ar continua
Tavanul iernii s-ar prăbuşi pe mine.
M-ar inunda într-un frig crud,
iar un eu de-al meu ar muri.

Dacă ceramica rece a rumeguşului lor
De suflete
S-ar întrista când eu aş cădea în raze de tine,
s-ar întoarce în fiecare om
un altul.

Eu sunt răpită de un fluture mic
de gheaţă
Care mi se aşază pe un deget
Şi pe care îl voi asculta. Pentru că aşa mi-ai zis tu.
Şi îţi voi spune ce mi-a şoptit
la ureche.

Sunt luată de pe un plan al luminii
Sunt luată dintr-o lume de răni dure
şi pline de zăpadă.
Am ajuns într-o rază neutră
care doreşte un eu introvertit,
dar care primeşte o lalea albastră.

Cine sunt eu?
Ce a rămas dintr-o zăpadă?
Frigul fluturelui m-a strivit, m-a trimis departe
Într-o viaţă plină de ramuri grele
Goale pe dinăuntru
şi arse
în lumină.

Ce faci aici?
Fugi în Cer!

* Pink Floyd - Don't Leave Me Now *

Kleine Fabel a Lizei ?!

De curând, la ora de germană am făcut ceva de Franz Kafka şi anume Kleine Fabel (=Mica fabulă).

Este vorba despre un şoarece care se plânge iniţial de cât de lung este drumul până la scorbură sau ce o fi aia. Aleargă, iar la un moment dat pereţii încep să se adune şi să se apropie între ei. Şoricelul fuge, dar la un moment dat o pisică care este cocoţată pe un scaun îi zice: Ai greşit direcţia. Apoi îl mănâncă.

Koch ne-a explicat faptul că acel şoricel este omul, că dacă încă ne este teamă sau frică suntem la stadiul de copil şi că pereţii care se apropie tot mai mult sunt principiile noastre. Iar pisica este soarta. Îmi dau seama că săracul Koch ne întreabă mereu de ce îi spune pisica şoarecelui la sfârşit "Ai greşit direcţia, uncheşule!" şi de ce apoi îl mănâncă. De ce nu îl mănâncă direct? Îmi dau seama că săracul Koch începe să realizeze că nu are cu cine vorbi. Nu cu noi.

Am făcut o paralelă între Tom şi Jerry şi Kleine Fabel, între Shakira şi Kleine Fabel şi hehe, am realizat singuri, ajutaţi de Koch, dierenţele. În Tom şi Jerry, şoarecele şi pisica sunt la acelaşi nivel, însă în Kleine Fabel şoarecele nu vede pisica.

Iar Shakira este un fenomen. Christina Aguilera (sau cum se scrie) câştigă 1% din tot ce produce, pe când Shakira 40%. Wow. Ştiaţi asta? Eu am aflat de la Koch. Shakira scoate bani, Kleine Fabel nu prea. Dar Kleine Fabel îţi dă o lecţie despre viaţă, Shakira este ceva trecător.

Koch este genial oricum ai lua-o.

Este genial şi pentru simplul fapt că este profesor de germană. Restul nu se mai pune, ar fi prea mult de spus despre el.

Eu am realizat că oamenii se sting. Iniţial ei sunt nişte materii pline de euforii şi dezamăgiri. Fiecare dintre noi a făcut pe cineva fericit şi a dezamăgit 2 persoane. Asta este firea omului după mine. Sunt câţiva care reuşesc să facă mai mulţi oameni fericiţi şi alţii care nu dezamăgesc pe nimeni. Sunt şi oameni care nu fac nimic. Ei sunt mai reci, dar fericiţi cu ei.

Eu am realizat astfel că oamenii se sting. În locul lor apar un fel de nonculori care sparg auzul şi mirosul. Pur şi simplu, după un anumit nivel şi timp, omul se descompune. Nu mai este aprins. Cade toată căldura de pe el şi se trezeşte ceva neobişnuit, ceva care te face să te simţi oribil.

Oh, pur şi simplu se schimbă, năpârleşte.

Apare altul.

Se stinge fiinţa lui şi ajunge să se nască alta.

Dacă tu ai năpârli, ai ajunge un om minunat sau ai distruge tot ce ai făcut până acum?

Koch sau Ohara, nu mai sunt sigură care dintre ei, a zis că apogeul nostru este la 15-16-17 ani. Că după aceea vom realiza dacă mergem în jos sau dacă ne vom ridica deasupra celorlalţi.

Unii oameni se sting după 15 ani aşa cum am observat eu.

Alţii realizează că viaţa nu se rezumă la ce ştiau ei şi vor să ştie mai multe.

Alţii vor să facă mai mult, alţii se duc afară din Universul Gândirii şi se sting într-o moarte falsă, ca cea provocată de otrava Julietei dată de Lorenzo (dovadă că am citit Romeo şi Julieta).

Eu nu m-am stins, dar câţiva din cei pe care îi cunosc, da.

Felicitări Iorei, lui Purice şi lui Stoica pentru concursul de dezbateri de ieri.

Mda, păi... îmi voi continua tema la mate... imensa temă la mate. Ah, şi avem şi fizică azi !

Ura. O pagină de probleme din lentile subţiri şi nişte probleme din manual. Hei, dar îmi place aici, chiar îmi place, e tare ok.