Copil naiv si fericit, unde esti?

Am fost la tara... Mie imi place la tara. E liniste, am o gradina cu multe flori si una cu fazani, pauni, porumbei si alte animale si o livada... si un foisor. Sunt doua case. Casa mea si a parintilor mei si casa bunicilor [unde se afla curtea cu fazani si pauni si celelalte animale]. Stau mai mult la casa parintilor. E mai placut. Mai multa liniste. Dar, nu are acelasi miros naiv al copilariei mele ca cel de la casa bunicilor. Acolo se afla gradina mea cu flori si nuci si copaci cu flori de soc si cea cu zarzarul si via... Imi amintesc cum ma jucam in zarzarul ala. Si cum miroseam florile si faceam din cojile de la pepenele galben fete zambitoare si le puneam in gradina. Si cum am gasit la casa parintilor intr-o punga 2 catei pe care i-am luat la casa bunicilor si aveam grija de ei. Mai era o fata in acea casa. Sorina. Ea luase un catel si eu unul. Ea avea baiatul care, imi amintesc si acum, era negru cu o pata alba pe cap, iar eu fata... care era neagra toata. Ii pusesem numele "Lisa"... Seara, stateam in iarba verde si deasa si ma uitam la stele. De obicei eram imbracata pe deasupra intr-o bluza de trening a tatalui meu. Ma simteam atat de bine in ea. Ma simteam intr-un fel protejata. Ma uitam la stele pe cerul curat, senin si ma gandeam "De ce lumea zice ca s-a stins o stea cand cineva nu mai este printre noi? Asta inseamna ca eu sunt o stea? In cerul asta mare exist si eu? Dar, sub forma unei stele. Ce frumos! Inseamna ca sunt stralucitoare si alba. Ba nu! Eu vreau sa fiu colorata. Sa fiu o stea colora. Dar... nu am cum sa fiu o stea. Poate doar sa am una... Si stelele nu se sting cand mori. Ele doar nu mai lumineaza puternic pt ca posesorul ei nu mai poate sa ii zambeasca si aceasta nu mai poate sa straluceasca mult de tot. Dar nu se stinge. Si stelele simbolizeaza frumusetea, iubirea si ce sunt eu... un copil. Ce bine ma simt... Acum stiu si eu ca am o stea colora." Si zambeam... Doamne, ce fericire naiva si atat de frumoasa. De atunci aveam o imaginatie usor irationala. "Mereu in visare." Cand ma gandesc ca am promis sa raman un copil fericit care sa nu se opreasca din visare... Imi vine sa plang... Pentru ca acum nu mai sunt la fel de fericita si naiva si nu mai sunt in lumea mea... decat cateodata... Acum am alte probleme, alte treburi, alte idei... Nu mai am ce discuta cu copilaria mea inocenta. Dar o sa scriu despre ea. Nu mai sunt acel copil fericit si naiv decat cand ma simt in pielea mea... rar... dar, poate daca am scris ce am scris o sa fiu mereu... un copil. O sa fiu eu. Si o sa fiu atat de fericita si o sa rad si o sa zambesc. Si... mi-e dor de tine... Copil inocent si naiv si fericit, unde esti?

Ploaia de stele si ingerii

Cred ca ingerii sunt oamenii invizibili care stau langa tine si vegheaza. Atunci cand te certi cu un prieten foarte bun, el este langa tine si incearca sa-ti ofere incredere si putere ca sa treci peste greutati. Daca nu reuseste inseamna ca a imbatranit. Ca nu mai are destula putere. Si inseamna ca tu trebuie sa incerci sa inveti ce inseamna sa ierti. Pentru ca invatatorul tau nu mai este destul de puternic pentru a te indruma. Nici unul dintre voi nu stie cand este ingerul vostru langa voi. Sau poate stiti. Simtiti atunci cand sunteti certati cu altii o... durere. "Durere" e prea dur. Simtiti ceva care va face sa va para rau. Acest ceva eu cred ca este ingerul insasi. Un om invizibil care este si un sentiment si poate si un suflet. Este orice... din tine. Stiu ca tuturor vi s-au blocat macar de 2 ori privirile undeva, in zare. Si mie. Stiti unde cred eu ca ni se blocheaza privirile? La ingerii nostri. Este atat de frumos si de alb, incat numai noi il vedem. Dar nu il vedem cu ochii. Il vedem cu sufletul, il simtim. Suntem atat de impresionati de splendoarea lui incat ni se blocheaza privirile. Si cand le mutam de acolo, uitam tot ce am vazut. Si ne gandim "La ce m-am uitat de mi s-a blocat privirea?". Si nu stii raspunsul. Pentru ca l-ai uitat... Si ingerii se bucura si ei de ploaia lor, la fel cum ne bucuram noi de a noastra. Noi avem ploaia cu stropi mari si grei de apa. Ei o au pe cea de stele. Cand ei incep sa zambeasca stelele cad din cerul infinit si se strang in jurul lor. Si aripile de un alb imaculat cresc din corpurile lor si se desfac mandre. Ploaia de stele... Ce ploaie atotputernica. Si ingerii vor sa o atingi si tu. Si tot ce simti, si vezi, si gusti, si mirosi, si auzi este ploaia de stele... si ingerii.

[pt 2 prieteni]

Destinul...

In momentul de fata nu mai am nicio idee. Despre ce sa scriu. Sau ce sa scriu... Imaginatia mea inca mai rade si ideile inca mai sunt... Dar ceva ma opreste sa le scriu. Sau poate nu vreau sa le scriu si nu-mi dau seama de asta. Ba nu... nu e adevarat... imaginatia inca rade, dar ideile nu mai sunt... Nu mai vor sa existe. Si totusi... ajung sa scriu despre faptul ca nu am ce sa scriu. Dar, am inceput... Si nu vreau sa sterg ce am scris sau ce voi scrie. Nu vreau... Vreau sa vedeti cum reactionez eu si in momentele in care nu am ce scrie. Scriu despre faptul ca nu am ce scrie. Si poate asa imi dau seama de ce... Initial nu vroiam sa scriu nimic... dar am inceput. De ce am inceput? Ca sa scriu... De ce? Ca sa vad de ce nu mai am ce sa scriu. De ce? Hai, scuteste-ma cu de ce-urile astea... Desi am scris 10 randuri degeaba ma gandesc ca poate totul a fost un joc al destinului. A vrut el sa scriu asta? Hm... Unii oameni nu cred in destin... Eu cred. Si cred ca poate fi schimbat. De exemplu poate nu scriam aceste 13 randuri si stateam in continuare, somnoroasa, cu ochii rosii in calculator si ma mai uitam din cand in cand pe geam... Fiecare dintre noi are in urma sa un destin. Pe care si-l poate schimba singur. Si nu se schimba doar prin ceea ce am facut, ci si prin ceea ce nu am facut. Ma gandesc ce as fi facut daca nu scriam asta? Chiar ramaneam cu ochii in calculator? Sau poate faceam altceva... Poate ma duceam afara sau in sufragerie... Sau ce...? Asta ramane un mister pentru mine... Ce as fi facut? Ce? Dar, mai conteaza? Nu... Ideea este ca eu tot nu mi-am dat seama de ce nu am ce sa scriu. Dar azi am avut... Destinul... Si cum se poate schimba el.

In noapte II. O liniste muta

Ma scol din pat. E atat de cald! Chiar si dupa amintirea asta placuta. Ma ridic, ametita de somn, ma clatin putin si continui sa-mi tarsai picioarele in bucatarie. De acolo iau un pahar cu lapte si ma indrept spre sufragerie. Incep sa beau din pahar si sa ma asez pe canapea. Doamne, ce liniste muta. Nu se aude nimic. Decat linistea. Ah, dar imi place atat de mult! Parca sunetul ar fi pierdut in neant. Doar vad. Vad ceea ce vad de obicei. O masa plina de obiecte, o biblioteca plina de carti si de pahare, fotoliile, canapeaua, calculatorul... Ma ridic de pe canapea si ma indrept spre balcon. Mai beau din pahar si ma duc la fereastra. Ce noapte neagra... De ce ma mir? Noaptea este mereu neagra. Da, dar acum am observat asta pentru prima oara in viata mea. Imi lipesc fruntea de plasa de la geam. Ce ar vrea ea ca acea plasa sa nu existe. Ce bine ar fi fost. S-ar fi ridicat odata cu ochii si ar zambi. Cerul era atat de senin si curat de nori, dar invadat de stele. "Nu-i nimic." I-am soptit. "Iti sta bine instelat." Privirea mea s-a indreptat spre nucul din fata mea. Vai, ce mare si inalt este! Si ce figura inteleapta are daca te uiti mai atent. Parca ar fi un veteran de razboi. A infruntat furtuni, secete, ninsori. Are un aer de om trecut prin viata... Doar ca el este un simplu nuc... In stanga mea imi atrage atentia o lumina. Un felinar. Ce slaba este lumina printre frunzele nucului si ce puternic lumineaza aceasta nucul, strada, masinile... Vai, ce lumina. Ce lumina artificiala si totodata frumoasa. Parca noaptea o face sa para naturala. Si nu e... Incep sa rad discret pentru ca nu vreau sa tulbur linistea aceasta muta. Jos, pe trotuar o pisica spargea toata aceasta lipsa de miscare. Mergea regulat pe trotuar ca un pieton pe zebra. Era amuzanta pentru simplul fapt ca era naturala si indiferenta de ce sau cine era in jurul ei. Mica Kitty Love isi continua drumul si eu mi-am terminat laptele. Kitty Love nu se mai vede... A disparut in intuneric. Si parca simt si eu cum somnul ma prinde din urma si lansand paharul gol pe masa, sting luminile si prin holul obscur ma indrept spre camera mea. Intru si ma asez in pat. Inchid ochii si pur si simplu am adormit. Cred ca a prins bine paharul ala cu lapte.

In noapte I. Ce dor mi-e de tine, zarzare

Oh, ce cald e... Parca nu vrea sa ma lase sa dorm caldura asta. Stau in pat si ma zvarcolesc pe asternutul parfumat. Transpir. Nu mai suport. E mult prea cald. Ma simt lipicioasa. Fata, mainile, picioarele... sunt atat de lipicioase. Incerc sa ma gandesc la altceva... Poate nu-mi mai e asa de cald. Stau cu ochii inchisi in pat, cu capul pe perna deformata si cu picioarele la plapuma. O dau jos. Ma incomodeaza in dorinta mea de a nu-mi mai fie cald. Ma gandesc, asa cum sunt, la un zarzar. Zarzarul meu. De cand eram mica am avut un zarzar cu care sa stau, sa zambesc, sa rad. Poate ti se pare o nebunie, dar era frumos. Si ce frumos era zarzarul in toiul primaverii. Vai, un pom asa de inalt, impodobit cu florile acelea albe care se scuturau la cea mai usoara atingere. Stateam in el si beata de fericire simteam mirosul bland al fanului de pe ulita. Vai, ce frumos era! I-am scris o poezie. Cand o sa ma intorc la el, cand o sa ne revedem, o sa i-o citesc.

Zarzarul e mare, e batran
Dar inimai-i de copil trasare
Cand in soapte ii ingan
Un cantec ca din soare.

"Vai! E cantecul nostru. Mai stii?
Stateam sub tine si-l cantam
Atunci, mereu, in fiecare zi
Pana ce amandoi zambeam.

"Cum sa-l uit? Cum sa nu-l stiu?
Mi-era arar de dor de el
Zarzarul tau, copila, sa fiu
Ce dor mi-era. Ce dor mi-era de el."

Zarzarul e mare, e batran,
Dar cantecul nu l-a uitat.
Si in mirosul bland de fan
Fericirea am pictat.

Vai, ce dor mi-e de tine, zarzare. Dar o sa ne revedem. Iti promit. O sa stau sub tine, cu mirosul de fan imbatandu-ma, vom rade si vom canta cantecul nostru. O sa pictam fericirea impreuna. O sa stau pe iarba moale si o sa te privesc. Si tu o sa ma privesti pe mine. Ce dor mi-e de tine, zarzare.