Am obosit să te aştept, să te mai aştept...

Of, am obosit, am obosit să te aştept...
Nu ştiu exact dacă vorbesc cu tine sau cu mine sau cu altcineva. Ştiu doar că aştept mereu pe cineva şi am obosit. Nu sunt un om impresionant, sunt un om la fel ca toţi ceilalţi, dar care are puţin antrenament în a scrie şi a picta. Nici măcar talent nu am, doar că ştiu pe ici, pe colo câteva chestioare care-mi folosesc în posturile mele. Sunt un om mediocru şi nu mai pot, simt că sufletul mi se sfârşeşte. Nu îmi permit, ştiu, nu vreau să-mi dau voie să fac asta, dar totuşi mă plâng:

Am obosit să aştept... Am obosit să te aştept... Am obosit să am grijă de voi şi nu înţeleg de ce fac asta. Sunt atât de fericită când văd că vă merge mai bine, aproape că mi se umple speranţa de lacrimi încurajate cu soare, dar apoi realizez şi eu ceva: Îmi chinui interiorul de geaba şi nu fac nimic. Nu vă ajut cu nimic, dar mediocritatea mea mă scaldă în autosuficienţă şi mă face să mă simt bine, ca şi când realizez ceva. Cu ce vă ajut? Nu ştiţi nici voi, care aţi vrea uneori poate să mă compătimiţi, alteori să mă încurajaţi.

George, când făceam pictură cu el printr-a patra, mi-a zis că trebuie să mă ridic la nivelul lui pentru că există oameni care nu o pot face şi că eu nu fac parte dintre ei. Ce frumos că am putut înţelege asta atunci şi că am putut realiza aşa ceva. Îmi amintesc că maică-mea mereu i se văita lui George că mă plângeam că am arătat o dezordine înfricoşător de oribilă pe planşele pe care ar fi trebuit să se aşeze frumos temele pe care mi le dădea el. Şi îmi amintesc cum spunea ca un Hyperion fericit: Nu-i nimic. Ba chiar foarte bine! Autosuficienţa te scaldă în mediocritate. Foarte bine că nu este mândră de ce a făcut şi că îşi doreşte mai mult din ea.
Orice credeţi voi, eu ştiu că în copilărie, până la vârsta de 11 ani, am fost un copil deasupra mediocrităţii.
Dar acum sunt o personalitate care nu ştie unde să se caute. Nu ştiu cine sunt cu adevărat, dar nu asta este problema. Nu mă sperie faptul că nu mă cunosc, aceasta cred că nimeni nu o ştie la vârsta mea. Mă sperie teama asta involuntară care mă cuprinde de fiecare dată când spun în gândurile mele "Am obosit să te mai aştept..." fără să ştiu dacă mă adresez ţie sau mie.
Of, of, suflet frumos, am obosit să te mai aştept...

La naiba

Of, la naiba cu lumea asta introvertită, extrovertită sau cum nici eu nu ştiu să o numesc spre ruşinea mea. Nu-mi cunosc propria lume, nu-mi pot afla adevărurile cu inima, spre deosebire de Paler. Cine vreau să ajung eu, ce ambiţii mă împing în a face ceva? Doamne în care nu pot să cred (şi n-ai idee cât de rău îmi pare că nu pot), cum am eu de gând să fac ceva măreţ în viaţă când nu-mi cunosc lumea? Când nu-mi ştiu adevărurile? Când în faţa singurului sentiment pe care toată lumea îl poate descrie, eu rămân mută şi degetele îmi îngheaţă?
Nu sunt capabilă să scriu despre iubire.

Pot doar să citez:

"Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic,
ştiind că într-o zi va pierde totul."
Octavian Paler, Mitologii subiective

Ce n-am da să fim oameni puternici

Mă gândeam că fiecare om se dedică la un moment dat cuiva. Dar zilele astea am început să-mi pun nişte întrebări de genul: Este posibil ca toţi să se dedice în totalitate? Mă gândesc că cineva care ar avea puterea să facă un astfel de gest pur şi simplu frumos, nu ar avea timp de sine. Ar trebui să fie tot timpul preocupat de fericirea celuilalt sau de cât de rău ar trebui să-l facă să se simtă pentru a îl schimba sau dimpotrivă, să-l facă să se simtă euforic pentru a-l readuce pe linia de plutire, acea linie pozitivă.

Nu ştiu de ce, nu vreau să mă consideraţi (deşi asta depinde de voi până la urmă) o regină a dramelor sau aşa ceva, dar cred că omul, cel mai simplu şi cel mai sigur se schimbă prin suferinţă. Desigur, nu te duci acum la unul dintre prietenii tăi şi pentru că nu îţi place cum se îmbracă îl faci să simtă cele mai neînchipuite Furii ale Infernului. Eu vorbesc aici de nişte "calităţi"deranjante de personalitate. Nu-mi vine să dau exemplu, cu toate că mă simt obligată. Nu-mi vine să dau pentru că lucrurile astea diferă de la om la om şi fiecare dintre noi ar trebui să ştie când ceva este atât de important încât să-l lase pe celălalt singur sau să se ocupe prea mult de el.

Ce vreau să spun aici? Dacă îl laşi singur, nu i te mai dedici. Ţi-l iei din amintiri, din fantezii, din idei şi din fericire. Ţi-l iei – vai, dar dacă stai să te gândeşti mai bine, ce păcat că faci asta – din momentele triste şi pline de eşecuri. Îl uiţi. Îl pui sub linia de plutire, dar deasupra celei negative, deci pe zero. Acolo unde nu intră sentimentele, unde nu-ţi mai pasă. Pur şi simplu, nu-ţi mai pasă de respectivul.

Însă a te ocupa prea mult de el, este cu adevărat greu. Pentru asta este nevoie de mai mult de acea dedicare totală. Este nevoie de invitaţia ta la câteva momente de nefericire. Ce vreau să spun cu asta? Să te porţi urât cu acea persoană sau să o faci cumva să sufere şi cu toate astea să îţi pese. Să joci un teatru impecabil în faţa lui pentru a-l face să se schimbe (spre binele lui, desigur) , iar tu să suferi în tăcere când ajungi acasă.

Dar cine în lumea asta ar avea puterea să-şi procure această invitaţie? Prea puţini. Cine ar avea puterea să uite prin tot ce a trecut cu un om? Cei care au suferit prea mult, mai mulţi decât cei de dinainte, dar mai puţini decât majoritatea. Care este majoritatea? Acei oamenii slabi care nu au puterea să acţioneze pentru prietenii lor. Acei oameni slabi care vor, dar ceva le spune: Nu, nu, nu, nu pot, e prea mult pentru mine, nu aş putea să rezist.

Ce n-aş da să fiu un om puternic. Dar voi aţi da ceva pentru asta?

Ca să pot fugi

Mereu am fost împotriva ideii de a avea maşină când voi fi mare. Mereu am spus că motivul este dorinţa de a nu participa la distrugerea mediului, dar dacă privesc în urmă poate că a fost şi puţină mândrie sau orgoliu sau simplul sentiment că nu vreau.

Însă realizez că atunci când voi fi adult, neştiind să merg pe bicicletă şi trenul având datoria de a-mi impune când anume să fac asta, nu voi putea fugi departe de locul unde am întâlnit nenorociri decât dacă voi avea o maşină.

Nu mai ştiu cine ( am impresia că Cioran, dar nu sunt deloc sigură, aşa că voi căuta mai încolo ) spunea că singurătatea cel mai bine o înţelege atunci când stă într-o gară. Întotdeauna între două staţii, rupt de lume, aşteptând trenul, cu o valiză în mână, nimeni băgându-l în seamă.

Eu cred că atunci când eşti pe o bicicletă pe un câmp uitat de lume, poţi înţelege singurătatea cel mai bine. De ce? Nu simţi pe nimeni şi nimic şi nu eşti între nimic. Nu ştii ce e în spatele tău şi nici în faţa ta. Nici la est şi nici la vest de tine. Rămâi părăsit într-un colţ de lume uitat şi habar n-ai unde eşti însă pentru prima oară înţelegi că n-are de ce să-ţi fie teamă. Pentru prima oară acolo nu trăiesc oameni.

* Of, of, of... Ce ironic şi ce păcat că nu ştiu să merg pe bicicletă.

Adevarul din noi

Nu te oboseste cand lumea iti spune ca esti moale? Ca nu vei reusi niciodata in viata? Ca oamenii sunt rai, ca te vor calca in picioare, ca in lumea asta nu poti supravietui decat daca esti si tu ca ei? Nu te intriga, stiind ca asta este doar o masca a ta si ca de fapt, tu, cel caruia i se dau atatea lectii de viata si asa mai departe, tu esti de fapt cel care ar trebui sa dea lectii de viata. Tu esti cel care stii ce inseamna greul vietii, cel care intelege ce se intampla in lumea asta, cel care are aspiratii spre infinit si imposibil, care are temeri ascunse din copilarie, care poate sa faca mult mai mult decat toti cei care iti dau lectii despre viata. Tu esti, de fapt, cel care poate face mai mult decat se vede. Ce bun e omul asta, care tace din gura si promite atat de multe in sinele sau. Care promite intr-un mod umil si rezervat, care nu se da in stamba si care atunci cand ajunge matur, va putea spune: Mi-ati dat lectii degeaba, eu am trecut prin acest fir de un metru si cincizeci si trei de centimentri, numit de voi "viata" prin felul meu! Eu cred in oameni, eu am speranta! Stiu ca oamenii pot mult mai mult decat arata pentru ca asa suntem! Toti suntem oameni, dar niciunul nu constientizeaza cat de mult ne asemanam!
Da! Si cata dreptate ai! Oamenii se gandesc ca sunt la fel, numai fizic vorbind, dar fiecare dintre noi poate sa se invete singur si sa simta! De ce nimeni nu se leaga de asta? De ce nimeni nu se leaga de faptul ca toti oamenii pot ( nu am spus ca si fac asta ) sa devina mai destepti daca vor, ca exista un sentiment universal printre oameni numit constiinta, care pentru unii este atat de greu de descoperit... Insa ce bine ca exista oameni care sa ii ajute pe ceilalti sa-si descopere acest sentiment!
Spuneti-mi voi, de ce toti se leaga de faptul ca "avem doua maini, doua picioare, un cap si un trup" si nimeni nu spune "avem cu totii cate o constiinta" ?
De ce conteaza atat de mult acest fizic care se va degrada in douazeci/treizeci/patruzeci de ani? De ce oamenii uita ca sunt uniti de fapt prin sufletul lor care este mult superior vizibilului?
De ce se uita adevarul nostru, singurul adevar lucid cu adevarat relevant al oamenilor?