Acei imperfecţi care suntem

Mă întreb uneori câţi dintre noi am fost vreodată artişti. Pentru că să spun drept, nu ştiu nici eu, prin prisma obiectivităţii, care dintre cei a căror artă am citit-o ori văzut-o dacă este îndr-adevăr mai mult decât se vede sau pur şi simplu văzutul. Mereu am mers pe ideea că văzutul nu este niciodată cel adevărat, că prima impresie nu este importantă, că ai nevoie de mai mult – nu ştiu exact de ce – pentru a-ţi da seama că în afară de acel văzut mai este ceva şi anume nevăzutul.
Artisul este acel suflet care a decăzut măcar o dată. Un artist ca acesta nu s-a născut niciodată artist. Mozart, Michelangelo şi alţii ca ei nu ştiu ce au fost. Poate că au fost tot artişti, dar de alt fel. Nu sunt eu în măsură să spun ce fel de artişti, care şi cum. Dar pot spune că noi, care suntem oameni simplu, care nu avem un talent uluitor şi nu suntem genii ( exact! Acei artişti se numesc genii... ) suntem artişti atunci când iubim, când decădem de la un nivel prea înalt cu care ne-am obişnuit, când suntem loviţi şi când înţelegem. Ce să înţelegem? Să înţelegem că marea în sine nu este nimic supraomenesc, dar că plaja pustie şi aerul sărat ne amintesc ce înseamnă să plângem din libertate. Că poate mâine nu mai suntem niciunul sau numai eu rămân sau numai tu dispari ( şi vai, cât de clişeic aţi putea spune că este, dar ştiţi cât este de adevărat? ) sau că poate ne trezim că nu mai putem gândi, că ne-a murit sufletul sau speranţa. Sau poate amândouă. Să înţelegem că s-a dus o parte din viaţa noastră ( cinci ani sau cincisprezece sau patruzeci ), dar cât mai repede posibil pentru că la şaptezeci de ani toţi realizăm. Să înţelegem cât mai devreme că trebuie să ne gândim la ce vom face, la ce ne place, vrem, putem, ştim. Ce trist că uneori ce ne place nu este acelaşi lucru cu ce ştim sau cu ce putem. Ce păcat că naşterea nu ne-a organizat perfect de la început măcar în talent şi simţuri, măcar în speranţă, măcar în iubire. Ce păcat că nu suntem aceiaşi de la naştere până la moarte. Că nu ne putem naşte deja formaţi aşa cum vom gândi că vrem să ne formăm în viaţa de care dispunem de pe la cincisprezece ani sau mai târziu sau mai devreme. Dacă s-ar întâmpla acest fapt, oamenii ar putea să facă mai mult, să fie mai competenţi, prin personalitatea formată să ajungă mai departe, dar sentimentele? Ah, uitaţi că există o piedică în orice! Că nici măcar de am încerca prin puteri supraomeneşti sau prin propriile gânduri, vom rămâne pentru totdeauna imperfecţi, cu un talent mediocru niciodată destul de exploatat, cu nişte sentimente care ne fac să decădem atât de mult încât vom putea cel puţin o dată în viaţa care nu este nici în sufletul nostru şi nici în gânduri, ci în jur şi în realitate, să fim

artişti.

Oamenii-orbită vor fi mereu.

Ştiţi că... de multe ori aş vrea să spun ceva. Aici sau în realitate sau în fantezii, dar mereu vreau să spun ceva. Sau haideţi să fim serioşi. Nu mereu. Nu există cuvântul mereu. Nu în realitate. Nu mereu eşti cinstit. Nu mereu eşti de treabă. Nu eşti niciodată mereu (lol) fericit sau trist sau dezamăgit sau ok. Ah, ce mă enervează când aud oamenii spunând "E ok.". Şi ironia nesimţită din lobii mei face imediat conexiunea cu domnişoara de mate. Of, of, ce nedrept, de fapt nu am nimic cu ea, mă prostesc. Dar cum spuneam şi revenind, nu eşti mereu mândru de tine. Nu îţi este mereu ruşine cu tine. Nu dormi pe tine mereu. Nu gândeşti mereu şi dacă asta nu facem în 100% din cazuri, să mai amintesc iubirea, vederea unor idei adâncite în sufletele oamenilor, marea aia nenorocită pe care o idolatrizează 80% din Univers şi muntele?

Poate că totuşi cineva ar îndrăzni să spună că suntem mereu. Dar nu este adevărat. Nici măcar atât, nici măcar sufletul nostru nu este mereu, iar despre fizic nici nu mai încape vorba. Ar putea sufletul să fie mereu dacă ai reuşi să fii orb, dar depinde ce este orbirea. Ce înseamnă orbirea pentru oameni şi ce înţeles are ea pentru cei ce nu sunt?

Cei ce nu sunt? Iar ăştia cine mai sunt?, m-ar întreba o doamnă din 41 dacă aş avea laptopul pe pulpe şi aş sta pe chestia aia metalică din fundul tramvaiului pe care stă lumea când nu are scaun. Cei ce nu sunt sunt stelele, petardele de lumină care înghit pământul negru negru negru când aud pentru prima oară "cred". Stelele alea diferite de Soare, diferite de Lună şi diferite de Cosmos. Luna nu va fi a noastră. Nici Soarele. Nici Cosmosul. Şi stelele diforme şi uscate şi perfecte şi roşii şi negre şi ... Toţi oamenii pot spune cum sunt stelele. Fiecare om spune câte ceva despre o stea sau despre două sau despre o infinitate. Of, ce greu să găseşti atâtea idei pentru o infinitate de stele, să te gândeşti la un infinit maaai mare de idei pentru oamenii ăia de pe Cer pe care eu, ca o cinică, i-am numit petarde. Ar exploda de fiecare dată când cineva le-ar spune "Poc! Eşti aşa şi pe dincolo, dar tu, drăguţă, de fapt vei exploda pentru că nu eşti un om adevărat chiar dacă vei fi mereu omuleţul meu."

Ironic. Am găsit ceva care este mereu. Ce bine că nu este omul! Ce păcat că nu este nimicul!

Şi ce înseamnă orbirea pentru omuleţii-petardă? Fuga acelui "cred", pierderea acelui "Poc! Eşti aşa şi pe dincolo, dar tu, drăguţă, de fapt vei exploda pentru că nu eşti un om adevărat chiar dacă vei fi mereu omuleţul meu." şi nu ştiu, dar mai simplu şi mai barbar - inexistenţa mereului, moartea pe care nu o ştie nimeni,

nici măcar cei morţi.

* Doamne pe care nu pot să te cred, ce am ajuns. *

S-a întors un prieteni vechi

Simt o fericire incredibilă în mine. S-ar putea zice că a venit o forţă extraterestră invizibilă şi mi-a intrat pe sub piele pulsându-mi tot optimismul ei.
Nu am nici cea mai vagă idee cum de pot fi atât de euforică în ultimul timp. Ei, de fapt am. L-am văzut pe Ştefan. Am văzut-o pe Darina. Am fost la KFC cu IoRa. Am fost în Cărtureşti cu Ghe. Şi în Cişmigiu cu Petru. Şi acum urmează să-l revăd pe Tudor, yay.
Am realizat că trenul vieţii mele fugise de mult timp. Mă lăsase în gară nenorocitul. Am întârziat cam patru luni, adevărat, dar dacă ar fi avut speranţă, ar fi ştiut că voi alerga după el şi că aş vrea să iau micul dejun într-un vagon cu mese rotunde şi cu feţe de masă roz, pline de dunguliţe verzi.
Dar surpriză! I-am întâlnit regretul într-o zi când mergeam spre casă. Am văzut o frunzuliţă care s-a aşezat pe părul meu şi mi-a spus că vine de la el. Am aflat că îi pare rău, că dacă ar fi ştiut că vreau să urc, ar fi aşteptat alea patru luni şi n-ar mai fi fost aşa de nenorocit. Iniţial am fost supărată, am luat frunzuliţa din păr şi am aruncat-o în zăpadă de-aia plină de noroi, gri. Apoi a început să plângă şi să-mi spună că ea de fapt deţine o părticică din sufletul trenului care m-a lăsat baltă şi că aşadar nu am rănit numai frunzuliţa, ci şi pe prietenul meu vechi ... Mi-a părut rău şi am luat-o de acolo. Am pus-o pe o crenguţă de lângă un geam al unei case de pe Primăverii, plină de zăpadă albă şi nordică. Cât timp am dus-o până acolo, i-am explicat că îmi pare foarte rău şi că n-am vrut să fiu atât de rea şi că regret şi că să mă ierte... Dar eu am observat prea târziu că părticica aia din prietenul meu vechi adormise de mult timp.
M-am întorsc acasă şi am dat la o parte Zenobia, chiar şi pe Noi pe care aveam de gând să o încep curând. M-am dus la biblioteca din hol şi am scos Idiotul.
Trenul meu venise şi m-a luat cu el. Se pare că acum avea speranţă, ştia că nu voi mai da înapoi, că nu voi mai fi acel om matur, plictisitor care se înţelege cu toată lumea, care îi face pe toţi să fie mulţumiţi. Acum am ajuns să fiu din nou acel copil fericit cu dâre subţiri de naivitate în personalitatea lui care vede viaţa în roz, fără defecte, fără răutăţi, făcând abstracţie de toţi cei care i-ar spune ceva rău, în cel mai rău caz râzând de ei, compătimindu-i poate...
Ei nu vor găsi niciodată ce am găsit eu acum, nu vor mai fi acei copii care fac o persoană fericită şi dezamăgesc altele două. Ei vor rămâne acei oameni maturi, plictisitori care se înţeleg cu toată lumea, care îi fac pe toţi să fie mulţumiţi.
Sunt în vagonul trenului ăsta, dragul şi vechiul meu prieten şi scriu pe o măsuţă rotundă, cu faţă de masă roz, plină cu dunguliţe verzi... un ceva... care mă va face să fac o persoană fericită şi să dezamăgesc altele două.

Zeii nu au murit

" Pot să spun cu toată fiinţa mea că zeii au existat. Lumea a făcut foarte bine că a scris despre existenţa lor. Aşa ştim cu toţii că oamenii au crezut de la început în ceva.
Însă lumea care citeşte acum ce a scris cealaltă lume, nu crede nimic din ce este scris. Este ceva de genul poveştilor despre Troia. Nimeni nu credea că Troia existase vreodată până a venit Schliemann şi a descoperit-o.
Dar zeii nu pot fi descoperiţi pentru că au murit.
Marea greşeală a lumii a fost că a crezut că zeii sunt nemuritori.
Au existat şi Apollo şi Zeus şi Hermes şi Afrodita şi Artemis şi Hades şi Poseidon. Au existat şi Diana şi Venus şi Jupiter şi Saturn şi Marte. Au existat şi Anubis şi Hathor şi Isis şi Ra. ŞI ZAMOLXIS! A existat şi Dumnezeu...
Din păcate, au murit. Au murit când omul a început să realizeze ce este şi cine este înăuntrul lui. Au murit nu de teamă că oamenii ar putea să îi îngenuncheze cu maşinăriile lor pe care zeii le ştiau citind viitorul. Nici pentru că ar putea să-i batjocorească.
Zeii au murit nobil. Au vrut ca noi să realizăm ceea ce am realizat. Când Prometeu a furat focul ( iniţial tastasem din greşeală "jocul" ) Zeus l-a pedepsit.
Însă după un moment, ei au înţeles cine sunt oamenii. De ce nu a scris nimeni despre asta? De ce nu a scris nimeni despre asta? "

Ce să-i spun eu copilului care s-a mânjit cu noroi pe faţă ca să pară zeu şi să-mi joace toată scena pe care mi-o şi povestea mai sus?
Vine la mine, mă trage de rochie, mă duce la mare clipind din genele rase de gheaţă. Ce mod barbar de a te transforma în zeu !
Mă ia de mână, mă duce în apă, iar eu dârdâi de frig. Şi nu-mi spune decât "De ce nu a scris nimeni despre asta?", ameninţându-mă cu mâna încleştată pe carnea albă a umărului meu. Eu ce să fac? Eu ce să fac? Eu am început să gem de durere, apoi i-am spus ca să-mi salvez viaţa:

"Noi trăim peste cimitire. Peste tot pe unde mergem au murit oameni. Aici, în marea asta, fix pe acest metru pătrat cineva s-a înecat acum milioane de ani. În apartamentul mamei tale de pe strada Iasomiilor au mai murit câteva sute de oameni poate acum 100 de ani sau acum 1000. Sub acel apartament s-a dezintegrat un om. Când nu a existat blocul au murit aceşti oameni de care eu îţi spun, dar mai jos de etajul tău de şapte şi anume, la zero. Înainte de a vă muta voi acolo, cineva a murit sau s-a mutat, dar dacă s-a mutat - înainte de a se muta acel cineva, altcineva a murit. Şi aşa mai departe. Însă zeii aşa cum ai spus şi tu, au trăit. Însă zeii aşa cum ai spus şi tu, au murit. În fiecare loc în care a murit un zeu, se nasc copiii ce ajung să fie cei mari. Fiecare spital este aşejat peste cadavrul unui zeu ce acum nu se mai vede. Dacă o fetiţă s-a născut într-un spital ce era aşezat pe trupul lui Isis, atunci ea va fi de o frumuseţe rară. Dacă un băieţel s-a născut pe trupul lui Marte, el va fi un războinic adevărat, iar dacă altcineva s-ar naşte pe trupul lui Zeus, ar deveni zeu. Tu te-ai născut pe un trup de Zeus."

Mulţumit de răspunsul meu, copilul m-a lăsat în apă cu o urmă oribilă pe umăr. Pulsa un roşu violent prin capilarele mele pe care nu le mai vedeam de ameţeală, aşa că am încercat să plec, dar am leşinat brusc în apă.
A doua zi m-am trezit pe un trup de Apollo care încă discuta cu Dumnezeu.

Prometeu în cele trei vieţi

Am aflat azi-dimineaţă de la un negustor de suflete că este mult mai bine să scrii pe hârtie decât la calculator. Cred asta cu adevărat pentru că hârtia are o căldură naturală, este palpabilă şi moale. Chiar dacă te vei tăia în ea, chiar dacă se va înroşi numai şi numai din vina ta, este moale şi emană un miros dulceag, amuzant chiar, ce îţi trezeşte diverse nebunii sub piele. Eh, atunci îţi zboară mintea înapoi la negustorul de suflete.
Ca idee, ţin să amintesc că mi-a oferit nişte căpşuni când afară, până şi Cerul era îngheţat şi plângea de durere. Ce comic! Tipul de Sus plângea de frig, nu ştia ce să mai facă pentru ca Edenul său să fie la fel de perfect (ja, ştiu că nu există termen de comparaţie aici) cum spune Biblia, iar eu eram foarte mulţumită alături de domnul care îmi vindea căpşuni iarna. Am fost foarte uimită, poate chiar şocată când am aflat că mâine îşi începe cea de-a doua viaţă.
Nu mă aşteptam la acest fapt. Mi se părea o nebunie. Cum să-ţi începi următoarea zi cea de-a doua viaţă şi să fii atât de de calm. L-am întrebat cu părere de rău, cu ce ocazie este atât de sigur că-şi va schimba viaţa tocmai mâine. A evitat întrebarea mea, dar a dat răspunsuri la altele mult mai potrivite. Mi-a spus:
- Fiecare om are trei vieţi. Prima şi a treia sunt cunoscute şi găsite de toţi. Prima eşti tu, cu copilăria ta, cu adolescenţa ta, maturizarea bruscă de la 25 de ani şi îmbătrânirea care te va costa toată prima viaţă. A treia este moartea, momentul în care tu dispari, dar în care dispare şi mătuşa ta şi dispar şi prietenii tăi. Pleacă din această lume atât câinele tău, cât şi profesorul de fizică cel genial. Koch îţi face cu mâna dintr-un tren de-al lui de jucărie din copilăria-i aiurită. Iubirile tale fug, se refugiază în Neant, în ambele tale euri. Da, draga mea, acesta este un adevăr. Eurile unui om sunt Neantul acestuia. Câte euri are un om? Câte ai tu?
- Unul?
- Niciodată!
Întotdeauna două, iar uneori şi al treilea. Al treilea, iubito, îţi va deschide drumul către cea de-a doua viaţă, cea în care trec eu de mâine: adevărul gol-goluţ, pictura senilă a unui Bucureşti ros de cărnuri mutante, moartea celorlalţi şi supravieţuirea mea, viaţa pe care nimeni nu o are şi nici nu o va avea, dar la care va ajunge în cele din urmă un om... unul care vindea căpşuni, care era negustor de suflete. Iubito... Eu plec de mâine într-un adevăr ce va copleşi nu numai Cerul, Universul sau Neantul. Te va copleşi pe tine, va duce în repetate metamorfoze stoechiometrice iubirile pierdute ale lui Dumnezeu şi va rade cu o lamă ascuţită eurile mele trimise deja în a treia viaţă... Un alfa şi un omega... Un arpegiu de note ascultat la un bass care mâine va fi învăţat să numere.
Când te-ai considera un Prometeu divin dacă nu în cea de-a doua viaţă? În prima? În a treia?