Cea mai aşteptată vacanţă de până acum

Era timpul să avem vacanţă. În sfârşit. Şi cea mai bună parte este că este soare afară şi frumos. Este rece şi soare, cea mai bună combinaţie! Ieşi afară din bloc şi te izbeşte în faţă din plin puţin frig, iar apoi soarele te invită la el în braţe, înconjurându-te cu razele sale.

Ce să spun altceva în afară de faptul că mă simt fericită? Voi termina zilele astea "Pe patul de moarte", mă voi plimba prin Bucureşti şi voi asculta cât am chef eu Florence and the Machine, Rachmaninoff şi The Subways. Dadada! 

Cât am fost cu Electra la Braşov mi-am dat seama că mi s-a făcut dor de Bucureşti. Şi am chef să mă plimb pe aici cât pot de mult, iar apoi să merg pe la ţară să mă liniştesc şi să mă îndepărtez aşa o perioadă de internet şi calculator. Am chef de viaţă, am chef să alerg.

Vreau să merg să cumpăr un ghiocel. Şi un trandafir alb. Şi unul roz. 

Vreau să îmi cumpăr o floare mică şi să am grijă de ea şi să stea pe pervazul camerei mele. 

Daaa, va veni 1 mai şi vom merge la mare şi acum trebuie să ne bucurăm şi să fim cât de buni putem să fim!!!

Voi merge pe o bordură de iarbă şi voi număra câte raze îmi oferă soarele zilele astea şi dacă număr 20 atunci ştiu că totul va fi bine! Şi dacă număr 10 ştiu că trebuie să muncesc mai mult să fie totul bine! Şi da, da, da, totul va fi bine! 

Intersesiune şi linişte

Sunt în sesiune încă. Ştii cum se spune, toată lumea a terminat sesiunea. Medicina continuă.
Dar mă simt destul de bine în momentul de faţă. Trebuie să citesc la psihologie şi să învăţ la genetică şi la aparatură medicală însă afară e frumos şi astăzi e o zi plăcută. Ascult un playlist de pe 8tracks foarte drăguţ. Refuz să mă stresez astăzi.
Îmi place cafeaua pe care mi-am făcut-o azi. Şi DEX-ul deschis pe birou pentru că... psihologie. Şi apa plată şi că este duminică. Fotografiile cu Ioana Muntean de pe perete. Şi o copie după pictura lui Monnet deasupra. Şi ceainicul albastru cu libelule de la Tudor. Şi cd-uri, Hemingway, Faulkner, o pânză, nişte brăţări, nişte caiete din Cărtureşti sau cu Klimt. E curat şi ordonat şi frumos şi lumină afară.
E o zi frumoasă şi e păcat că oamenii nu mai văd lucrurile importante. Încetul cu încetul încep să ni se pară importante obiectivele astea rigide sau stressul. Am de învăţat pentru anatomie, trebuie să iau notă mare/să trec. Greşit. Trebuie să ştiu cât mai multe pentru mine, e interesant. Aşa da.
Am chef să citesc "Adio, arme", dar nu prea am timp. Nici chiaaar aşa. Dar am tot uitat lunile astea să îmi amintesc de momentele când făceam un proiect pe Zdob si Zdub. Sau când stăteam noaptea pe nisip în Vamă şi ridicam lampioane. Trebuie să îţi aminteşti când ai urcat prima oară pe munte. Sau când ai fost la mare cu părinţii. Sau primul contact cu muzica adevărată, nu aia de la televizor, aia căutată de tine pe net. Primul alergat prin parc. Sau printre blocuri, urmând să fii alergat de o haită de câini. Sau prima oară când ai păşit în MNAR cu prietenii tăi. Sau priveliştea de pe Casa Poporului când ai mers la MNAC pentru că au o terasă acolo.
Prima oară la teatru şi cu cine, fără să luăm în calcul mersul cu părinţii sau şcoala. Sau prima oară la operă. Sau la ateneu. Sau la balet. Sau în centrul vechi. Sau în afara Bucureştiului.

Te distrugi dacă nu eşti mai bun în fiecare zi. Te spulberi dacă nu vezi zilnic partea mai bună în evenimente, în oameni. Te separi de sufletul tău adevărat dacă nu te motivezi zilnic. Decazi dacă nu eşti mai drăguţ cu ceilalţi, dacă nu nu te compari decât cu tine însăţi.
Învăţ lincajul cu geamul deschis, razele soarelui pe pat şi cafeaua răcită. Se apropie primăvara.

În căutarea timpului pierdut

Stau în pat şi citesc "Curcubeul" de Lawrence. Ştiţi de când citesc această carte? De aproape un an. Da, doamnelor şi domnilor, citesc această carte de aproape un an. O fi având ea 640 şi ceva de pagini, dar aproape un an... E imens! Stau în pat şi mă scol în picioare şi mă duc în camera mea atât de veche şi de plictisitoare, de care m-am săturat şi de care vreau să scap şi mă învălui în continuare în ploaia de afară. Eu trebuie să învăţ glandele şi nu le-am învăţat. Le-am citit, dar nu până la capăt. Aş fi putut să le învăţ, dar nu am vrut. Şi astăzi îmi doresc să le învăţ şi le voi învăţa. Am citit "Curcubeul", am ajuns la capitolul "Lumea făcută de mâna omului" şi atât. Ah, ce o mai fi şi asta - lumea făcută de mâna omului. Ar trebui să fie totul sau nimic. Nu poate fi parţial în niciun caz, nu cred că poate fi, nu trebuie să fie. Omul trebuie să fie triumfător sau jalnic, un rege sau o slugă. Ce alegem noi să fim? Ce alegem să fim? Câţi reuşim să ajungem regi şi câţi coborâm la slugă? La început cu toţii suntem la fel. Ne diferenţiază un ADN, un nivel de IQ şi poate ceva deosebit, un spirit al umorului sau de candoare. Dar la început cu toţii avem aceleaşi credinţe, aceleaşi idei, aceleaşi iubiri şi gânduri. Le avem la fel pentru că ele nu există. Şi ceea ce devenim depinde de ceilalţi, de noi, de tot ce ne înconjoară, normal. Dar ajungem să ne maturizăm la un moment dat - cică - nu? Se zice că te maturizezi fără să îţi dai seama, dar eu cred că am reuşit să-mi dau seama de primul stadiu de maturizare al vieţii mele. Cred că se petrece acum şi mă cutremură din cap până în picioare. Aşadar, asta este? Responsabilitatea, da, dar simţirile unui robot? Conştientizez că trebuie să învăţ mult şi de fiecare dată când reuşesc nu sunt mulţumită pentru că mi se pare ceva normal. Însă atunci când nu vreau să învăţ, când nu-mi fac datoria mă simt vinovată. De ce? Pentru că se apropie examenul. Şi? Şi atunci nu voi face bine. Şi dacă nu voi face bine? Nu intru la facultate şi întreaga mea viaţă mi se va decala cu un an cel puţin. Şi îmi zic totuşi: Ce?! Am ajuns majoritatea să fim atât de stresaţi de bac sau de facultate şi uităm de lucrurile importante. Uităm de iubire, de cărţi, de pictură, de muzică, de prietenie, de onoare şi de restul virtuţilor. Cine are curaj? Cine scrie un roman sau un volum de poezie când are timp? Cine pictează ca să se elibereze? Cine ajută?Cine iese la alergat sau se duce la înot? Cine îşi construieşte cumva propria viaţă? Uităm ce a fost şi ce este şi uităm ce poate fi. Vedem doar ce va fi şi în ignoranţa noastră credem că va fi din ce în ce mai bine şi pierdem din vedere colegii, restaurantul de la colţul străzii - care peste cinci ani poate nu va mai fi -, petuniile de lângă trotuar şi trandafirii primiţi. Învăţăm formule, date, informaţii, mecanisme de rezolvare a problemelor. Dar mecanismele de rezolvare ale vieţilor noastre? Nu putem să spunem la nesfârşit că de la ora x la y învăţăm asta şi la 7pm mergem la concert. La un moment dat clacăm de atâta organizare pentru că nu putem să avem vieţile atât de fixe. Putem să dăm tot ce avem mai bun din noi, dar să ne fixăm vieţile într-un ceas acoperit cu gheaţă de cât un deget nu putem. Nu e natural, nu e bine, nu trebuie să fie bine. Mulţi adulţi sunt stresaţi, nu mai au timp să citească, să iubească lucruri şi idei sau să creeze. Iar noi asta suntem acum: stresaţi şi fără timp de a iubi lucruri şi idei, de a crea. Candoarea, umorul, nivelul de IQ şi ADN-ul au rămas. Dar unde e iubirea, prietenia? Unde e arta? Unde sunt onoarea şi curajul? Unde se pierd încetul cu încetul, împreună cu noi? Nu e bine, nu e bine ce se întâmplă. Trebuie luate măsuri. Trebuie să ajungem regi dacă vrem să fim vreodată fericiţi.

 

Pentru cei pierduţi

Stiinta mea

Astazi am vazut un film. Mie nu imi plac filmele. Imi place muzica, teatrul, opera, pictura si altele. Imi plac multe arte insa marturisesc ca pentru fotografie si film n-am nicio pasiune. Ca o paranteza pe care o deschid, consider fotografia chiar neplacuta pentru gusturile mele. Am scris mai sus ca nu-mi plac filmele. Gresesc. Nu imi place sa ma uit la filme, mai exact. De ce? Am vazut prea multe filme proaste si prea putine bune. De fiecare data insa, cand vad un film bun perdelele dinaintea mea se evapora si prind curaj. Poate ca nu a prinde curaj este termenul potrivit folosit. Motivul pentru care nici nu ma prea uit la filme nu este ca mi-e teama sa vad un film prost. De ce mi-ar fi? Motivul este ca simt ca pierd doua ore in care as putea sa fac absolut orice altceva, de la a citi ceva stiintific/istoric/literar pana la a iesi afara sau pana la a face un antrenament.
In orice caz, am clarificat faptul ca nu imi place sa ma uit la filme si intelegeti de ce, nu prea vreau sa-mi pierd timpul cu ele daca sunt proaste. Dar am vazut un film placut astazi, acum cateva ore mai exact. Ei, va imaginati dupa titlu ca nu poate fi vorba decat despre "A beautiful mind". Cel putin cred ca va imaginati. (Vreau sa mentionez ca am pe fundal concertul nr. 5 pentru pian al lui Beethoven si vi-l recomand cu mare caldura.) 
Scriu un post despre acest film (si nu numai acesta) nu pentru ca vreau sa fac o recenzie. Filmul este despre John Nash, un matematician care a luat premiul Nobel pentru economie si poate ca daca stiti ceva despre el, asta spune totul. Scriu acest post pentru ca niciodata nu am fost influentata de vreun film in afara de "Invictus". "Invictus" mi-a amintit ca desi oamenii sunt pana la urma niste animale crude si parsive, datoria noastra este sa depasim aceasta conditie. (Acum playlistul a trecut la concertul pentru clarinet al lui Mozart. Si pe acesta vi-l recomand, mai ales Adagio.) De ce sa nu vreau sa fiu eu insami? De ce sa nu vreau sa fiu un animal salbatic? Nu din ipocrizie, nu din cauza evolutiei. In niciun caz, nu. Imi doresc asta deoarece cred in imaginatie si virtute. Nu stiu de ce cred, dar cred, mereu am facut-o si voi continua, indiferent cat de naiv sau inocent ar parea. Si sa va spun un lucru: Nu este deloc naiv si inocent. Este dovada oricarui suflet ce vrea sa fie puternic. Daca poate ajunge un om al virtutilor si nu se prabuseste atunci a ajuns unul. Si asta vreau sa devin, acesta vreau sa fie rezultatul sufletului meu.  "A beautiful mind" mi-a amintit de placerea de a face probleme la fizica. Acest timp indepartat de mine acum era inainte de a intra la liceu si tin foarte mult la el. Atunci imi doream foarte mult sa devin inginer sau fizician si sa lucrez in cercetare. Imi amintesc insa ca in clasa a IX-a am inteles ca nu am "o minte sclipitoare", o minte potrivita pentru asa ceva si ca trebuie sa ma indrept spre altceva. Astfel, m-am gandit sa fac medicina, unde daca lucrezi mult poti ajunge departe. Planul meu este sa ajung profesor universitar, sa am lucrari publicate prin lume, sa salvez cu intelegere cat mai multi oameni si sa invat cat mai bine viitoarele generatii de medici. Astfel, cum zicea si John Nash, voi conta. (Ascultati Johann Pachelbel - Kanon in D.) Dar acest film mi-a amintit maretia matematicii si a fizicii, maretii pe care le-am simtit si eu candva, dar le-am uitat... Foarte pacat si o mare greseala! Oamenii ar trebui sa inteleaga cat de fascinanta este stiinta. Nu numai pentru ca este artistica, ci pentru ca iti ofera ceva ce arta nu iti va putea oferi niciodata complet. Nu ma refer la calcule sau la explicatii reale care poate nici macar nu sunt reale. Ma refer la momentul fascinant cand descoperi lumea asa cum este ea. Mi se pare cea mai extraordinara inventie a omului. Mai extraordinara decat visul artei. Un vis poate ca este tot ce ai in timpul greu, dar arta si sufletul sunt un refugiu, iar stiinta si mintea sunt rezolvarea acestuia. Sa le cunosti pe amandoua cred ca este apogeul naturii omului, drumul sau catre virtute.

Mi-e sufletul greu şi liber totuşi!

Se presupune că mâine este teza la matematică. De fapt, în câteva ore, suntem deja în "mâine". Ah, dar nu pot să învăţ sau să repet. Dorinţa mea cea mai mare din acest moment este sa privesc un nor ce nu exista pe negrul de afară sau să-mi caut "nicăieri"-ul. Oh, ce fericire mi se strecoară prin capilare când îmi imaginez o dimineaţa frumoasă pe câmpul abrupt dintr-un plai de munte unde să pictez ceva, o privelişte sau pe Tudor! Să stau lângă el într-un câmp de flori şi să citim!

Îmi doresc, sincer!, multe. Am o groază de impulsuri ce mă gonesc spre o libertate lăuntrică foarte incertă. Nu ştiu dacă este bună, nu cred că este momentul potrivit, dar ce pot face dacă acum mă apucă? Vreau, vreau să merg la festivalul de muzică medievală! Vreau să pictez de pe un munte! Şi să citesc într-un câmp de flori lângă Tudor! Vreau să alerg şi să mă joc de-a v-ati ascunselea, să fug într-o zi la Sibiu cu Ioana Movileanu sau într-alta la mare cu Tudor şi să mă plimb şi să alerg! Să caut locuri şi să vizitez spaţii care poate vor fi vizitate de milioane de oameni sau numai de mine! Poate voi descoperi un loc al meu! Sau al nostru?

Vreau să îmi etalez curajul. Vreau o încercare prin care să mi-l demonstrez! Şi cinstea caracteristică cică zodiei mele. Mai ţii minte că eşti berbec? Ah, ce deprimant!

Vreau să mă sui pe un balaur! M-ai auzit? Pe Laurul-Balaurul lui Ion Barbu! Vreau să ajung mâine la reşedinţa ambasadorului Statelor Unite cu inima plină de atâta viaţă, încât să pierd! Ce să pierd? OH, CINE ŞTIE?

Vreau să alerg, să alerg! Să alerg. Vreau să ţopăi şi să mă bălăngăn. Vreau să învăţ vals bine de tot! Să mănânc struguri în timp ce citesc pentru a exersa frumuseţea aceea de lene elegantă! Vreau să nu conteze că am teză în 10 ore! Vreau să cred în puterea imaginaţiei şi să alerg, să alerg! Să alerg.

Am nevoie de ceva clar, ştii? De ce anume? Crede-mă, dar... NU ŞTIU! Dar vreau să ţopăi, să ţopăi! Să ţopăi. Vreau să mor frumos când îmi va veni timpul, într-o casă cu coloane din marmură, într-un pat vechi şi elegant foarte foarte mare şi moale. Să fie romantic şi glorios modul şi mai ales, momentul în care mor, să nu fie patetic! Îl vreau pe Bach la momentul morţii mele! Îngerii oare îmi vor asculta ruga? Şi la înmormântare doresc astfel!

Vreau să aud ce n-am mai auzit, să plâng frumos şi încet, lacrimile rostogolindu-se singure, independente pe obraji, uitând de sentimentele mele. Vreau să mă odihnesc greu, ca să fie dulce adormirea.Vreau o armonie cu un parc părăsit! Şi îmi doresc înţelegerea unui cântător la vioară sau la oboi! Oh, ce frumos este concertul lui Mozart pentru oboi!!!


Am obosit puţin! Ar trebui să mă odihnesc! Pentru că Rolle a spus că dacă f este definită pe [a, b] cu valori în R şi dacă f este continuă pe [a, b] şi derivabilă pe (a, b) şi dacă f(a)=f(b), există un c care apartine intervalului (a, b) astfel încât f'(c)=0.

În căutare

De un timp, nu ştiu de ce, am încetat să scriu. Însă nu numai pe blogul ăsta, ci sub orice altă formă. Acum câteva zile am trimis la un concurs de creaţie literară o nuvelă despre războiul fizic şi cel interior, desprea creaţie şi adevăr şi nu înţeleg de ce, dar îţi spun că mi-a luat foarte mult timp să o scriu. Îmi induceam starea de a scrie, ceva ce mi s-a întâmplat foarte rar la viaţa mea. Şi nu înţeleg ce îmi fură din dorinţa de a-mi exprima ideile, ce-mi distruge avântul de a crede. Sper că nu mă maturizez pentru că dacă asta înseamnă a te maturiza, îmi doresc să nu se întâmple niciodată. Am înţeles că atunci când suntem adolescenţi, avem idealuri şi credinţe nebănuite în noi, iar atunci când creştem totul se plafonează încetul cu încetul. Şi poate toţi am auzit şi ştim asta, dar câţi suntem conştienţi de acest fapt? Am întâlnit contraexemple, desigur, dar majoritatea decide într-o astfel de chestiune.
Mă întreb, dacă voi mai găsi vreodată libertatea timpului în care să pictez într-un câmp fără ca nimic neplăcut să-mi bâzâie prin minte. Acum dacă trec puţin cu un convers pe lângă iarbă, mă gândesc că poate se caţără pe el o căpuşă şi poate, ajungând acasă pe pielea mea, voi putea face Lyme, Doamne fereşte... 400 de români au murit în 2011 din cauza acestei boli... Oh, când voi creşte mare, jur, că voi face tot posibilul, voi învăţa şi mă voi dedica cercetării şi voi găsi sau voi ajuta la găsirea unor remedii pentru bolile acestea ce fură atâţia oameni de lângă ai lor. Sper ca peste 20-30-40 de ani când îmi voi reciti acest blog - care sigur va mai exista pentru că este dovada vie, electronică a tot ce am fost din clasa a şasea până când nu voi mai fi - sper ca atunci să fi realizat măcar o părticică din ce mi-am propus. Şi să nu-mi uit nicio pasiune, absolut niciuna.

Oh, ce timpuri şi ce vremuri pline mă aşteaptă! Oare voi mai găsi vreodată libertatea timpului în care să pictez într-un câmp fără ca nimic neplăcut să-mi bâzâie prin minte? Voi mai putea sta întinsă în pat, gândindu-mă la diverse copilării, pe fundal apărând La Follia lui Corelli? Voi mai putea plânge pentru un concert al lui Rachmaninov? O să-mi mai permit să fug dintr-un muzeu într-altul sau să citesc în fiecare seară? O să mai pot scrie sau să mă prostesc măcar din când în când ca acum? Dacă nu fac lucrurile astea acum când voi mai avea timpul să le fac? Poate niciodată, cine ştie. Să nu uiţi, Luiz de peste 10/20/30...50 de ani, că poate chiar dacă n-ai reuşit, ai făcut tot posibilul să trăieşti cât mai mult când erai mică pentru a nu muri cu regrete din prisma asta a sfârşitului. Şi nu uita, te rog, că datoria ta din prezentul în care-mi vei citi prostioarele scrise de zeci de ani vechime, este să nu mă laşi să mor cu regretul unei cariere şi familii pierdute.

Mulţumesc!

Verificarea eului. Să nu uiţi

Voi scrie acum aşa cum n-am mai scris de mult timp. La un moment dat, în clasa a 9a am luat o hotărâre: nu mai scriu despre mine. Despre ce fac la şcoală, despre ce fac acasă, despre cum ies afară şi cu cine. Îmi voi scrie doar ideile. Şi acelea fiind trecute printr-o clară purificare şi triere înainte de a fi postate.
Poate că sunt nebună. Şi ştiu că sunt. Aşa cum spune şi Dali, singura diferenţă dintre mine şi un nebun este că eu nu sunt nebun. Dar eu stiu ca sunt asa! Si atunci? Dar pe bună dreptate, că ştiu că sunt. Singura suspiciune care-mi flutură pe lângă cerebel, diencefal şi emisferele cerebrale (că şi aşa avem peste 2 zile teza la bio) este aceea că un nebun care ştie că este nebun, nu cred că mai este nebun. Poate doar teribilist. Sau poate îşi exagerează statusul. Poţi fi idiot, ciudat, nebun, normal sau extraordinar. M-aş încadra la primele două. Şi sunt mândră de asta. Sunt mândră de asta.
Când mi-am propus să-mi scriu doar ideile cât mai impersonal, fără să dau nicio informaţie despre viaţa mea şi părerile mele nelegate de creaţiile mentalităţii mele direct, am făcut-o, evident, cu un scop. M-am gândit că nu vreau ca oamenii să ştie ce fac sau ce mă deranjează sau care îmi sunt slăbiciunile. Evident, că dacă eşti atent, poţi găsi în toate posturile mele de-astea, dar nu voiam să fie direct. Ştiu că blogul meu nu e citit, iar asta mă bucură. Pentr că pot scrie normal, fără să fiu influenţată de nimic şi nimeni, doar exprimându-mi gândurile liber. Dar mă temeam şi pentru cazul în care intra o singură persoană şi dacă citea un singur post. Sau mă gândeam cât de aiurea ar fi ca atunci când voi creşte alţii să ştie lucruri despre mine dintr-un blog.
Puteţi spune: Îl închizi atunci. Dar eu mi-am promis când eram într-a şaptea că nu îl voi închide niciodată. Pentru că era o modă atunci că că-ţi închizi blogul după ce ai scris o perioadă în el. Ei, bine, din punctul meu de vedere, aceasta era o fugă de sine, de trecut, de amintiri. Pe când eu nu mă pot cuprinde în priviri dacă sunt învăluită de o aură de slăbiciune. Altfel spus (nu ştiu de ce am spus-o aşa înainte) nu m-aş suporta să fiu o persoană slabă. Îmi accept şi chiar iubesc amintirile pentru că sunt ale mele. Îmi accept şi iubesc viaţa, oricât de aiurea ar fi unele momente din ea, oricât de des îmi spun că ar fi atât de simplu dacă aş muri (hei, tu, Luiz/Luiza/Liza de peste 20 de ani, îţi vine să crezi că ai gândit cândva aşa?) , oricât de obositor mi s-ar părea drumul pe care trebuie să-l alerg ca să ajung la propriul meu tren. Oricât de multe căcaturi şi minuni s-ar întâmpla, îmi accept şi îmi iubesc viaţa, amintirile, momentele penibile, momentele trecătoare de disperare, de oboseală, de euforie, tot ce mă face proastă, naivă, idioată şi tot ce mă ajută să trec prin tot acest amalgam.

Şi scopul acestui articol este că vreau să-mi reamintesc. Când voi reciti acest post la 37 de ani, vreau să citesc că mă felicit pentru medicul bun care am ajuns. Şi că sper că am învăţat cât mai bine în timpul facultăţii ca să pot să salvez cât mai mulţi români şi oameni. Şi că dacă nu am ajuns medic sau nu mi-am respectat idealurile vieţii sau dacă mi le-am pierdut, să-mi duc în cârcă regretul până la sfârşitul vieţii. Să nu fug, să-l accept şi să merg mai departe cu el tot restul timpului meu. Să îmi amintesc mereu de unde am plecat, cine am fost, cine au fost prietenii mei idioţi sau cei fantastici. Să îmi amintesc pentru tot restul eternităţii mele iubirea aceasta senină. Să nu uit că atunci când am fost mai tânără, am putut să am curajul să spun mereu tot ce gândesc. Oricât de penibilă aş fi fost şi oricât de nesimţită şi dură am fost cu unii, să-mi amintesc că măcar am avut curajul să spun direct, privindu-mi situaţia dur pe dinaintea ochilor, tot ce aveam în minte.

Şi pentru asta mă respect. Şi de-asta sunt mândră că intru în categoriile "idiot" şi "ciudat". Un om înţelept ar gândi înainte de a vorbi. Curajul nu a fost niciodată pentru oamenii înţelepţi. Dar nu oare, încercările eşuate ale unor oameni care şi-au pus înaintea înţelepciunii curajul au contat, de fapt, în lumea asta? Aşa cum a subliniat şi Paler, nu a contat mai mult eşecul lui Da Vinci să zboare decât înţelepciunea altora de a rămâne pe pământ?
Nu voi fi niciodată Da Vinci şi nici nu vreau să îndrăznesc să mă compar cu el. Dar în cele din urmă, chiar şi cei mai mari şi inteligenţi oameni ai lumii, au pus curajul şi nebunia înaintea înţelepciunii. Aşa că măcar acum, când îmi permit, de ce aş alege ceea ce pot face oricând în timpul propriului meu grafic de viaţă?

Vine iarna în clasa a unsprezecea

Am avut un vis foarte frumos în noaptea asta în care m-am sculat de câte 2 ori, uitându-mă la ceas. Am visat că eram pe o coastă cu foarte, foarte mulţi oameni din liceu. De toate felurile, dacă m-aţi crede: pe care îi admir, cu care sunt prietenă, cu care mă cert din prostii, cu care nu mă cunosc decât din vedere, care nu mă suportă şi pe care nici eu nu îi agreez. Şi cu toate acestea, a fost un vis frumos. Poate că vouă nu vi se pare ciudat, dar mie mi se pare puţin, având în vedere că acolo, pe coasta aceea *am uitat să menţionez că era imediat lângă o plajă mică şi ocean* erau şi persoane care nu mă plăceau şi pe care nici eu nu le agream. Din contextul conversaţiilor de acolo, am înţeles că era ziua mea. Dar ceea ce m-a făcut să mă simt îngropată în această fericire eliberatoare a fost faptul că toată lumea vorbea cu toată lumea, inclusiv cu mine. Toţi ne purtam atât de frumos unii cu alţii, fără să fim ipocriţi. Ştiu că la un moment dat parcă l-am dus pe Bălan, care dă la Institutul de fizică, pe o punte care se afla cam la 500 de metri pe puţin de unde erau toţi ceilalţi şi i-am arătat de unde mai demult am sărit eu cu nişte prieteni din avion cu paraşutele. Asta nu s-a întâmplat niciodată, dar am avut atunci impresia că odată, acum câţiva ani, zile sau ierni asta s-a întâmplat cu siguranţă. Chiar şi trează am impresia că această scenă îmi este foarte cunoscută, avându-mă şi pe mine acolo. Iar apoi..., îmi amintesc doar atât: că am stat pe plajă, uitându-mă la cer şi simţindu-mă atât de greu de convins să nu plâng din libertate. Iar lângă mine era Cosmina Stănculescu *mă întreb de ce?* care se uita în gol, spre ocean. Îmi aduc aminte că am întrebat-o dacă este tristă, răspunzându-mi că într-adevăr, aşa este. Şi i-am spus să se uite la cer, dar nu pur şi simplu, ci să conştientizeze cât de uşor şi simplu te cuprinde din toate părţile, văzându-l cum te înghite şi te linişteşte. Şi ştiu că atunci a zâmbit, iar atmosfera din jurul nostru şi a tuturor era de un calm pacifist încântător.
Nu vreau să uit niciodată acest vis. Este un semn că în clasa a unsprezecea iarna se apropie. Suntem în octombrie, aproape de Halloween, iar iarna se apropie.
Vieţile noastre încep să-şi schimbe cursul precum Iordanul la sfinţire, iar puterea sufletelor noastre va învăţa că "nu pot" sau "nu reuşesc" nu există niciodată. Mereu ai şansa să faci ceva, iar atunci trebuie să creezi, să construieşti, să reuşeşti să înţelegi mai multe şi să fii de treabă. Şi să zâmbeşti. Majoritatea oamenilor caută oameni care sunt bine-dispuşi. Pentru că cei care sunt astfel sau care, cel puţin arată aşa, sunt cei mai puternici oameni, cei care vor avea grijă mereu de alţii dacă li se va cere ajutorul. Şi pentru că iarna va veni curând în clasa a unsprezecea, deci şi fericirea mea.
Simt o eliberare răcoroasă când ştiu că am început să scriu din nou mai mult pentru mine.

În mijlocul străzii chiar am oprit timpul

Zilele astea, când mă îndreptam spre Tudor am stat câteva momente în mijlocul unei străzi şi uitând că mai există oameni lângă mine mi-am dat seama într-un mod înfricoşător de spontan şi fără vreo legătură cu ce gândeam până atunci că de multe ori mi-am zis că sunt arogantă sau am crezut că observ asta la ceilalţi. Însă imediat după acest gând, am realizat că nu înţeleg de ce oamenii au inventat acest cuvânt.
(AROGÁNȚĂ s.f. Atitudine exagerat de mândră și de disprețuitoare, pe care o ia cineva care se crede mai presus decât alții, atribuindu-și drepturi care nu i se cuvin ; trufie insultătoare, obrăznicie, înfumurare. [Gen. -iei. / cf. fr. arrogance, lat. arrogantia])
Nu e nimic special. Doar că acei oameni care au momente de aroganţă sau care sunt mereu astfel aleg, în loc să rămână închişi, să fie extrovertiţi. Într-o lume în care toată lumea judecă pe cel care nu comunică şi nu vorbeşte din cauza introvertismului, de ce se pune atât de mult problema acestei aroganţe?
Fiecare dintre noi a simţit cel puţin o dată măcar un sentiment pe care l-a simţit altul. Fiecare dintre noi a fost şi arogant şi ipocrit. Fiecare a avut momente în care a fost prea egoist sau în care şi-a arătat altruismul într-o formă poate ascunsă. În care a înţeles că greşeşte, în care s-a grăbit să vorbească, în care nu a gândit corect... Fiecare dintre noi va iubi la un moment dat. Tuturor ne-a fost cel puţin o dată frică de moarte... Tuturor ne-a fost greu măcar o dată să recunoaştem ceva sau să nu ne minţim... Cu toţii am încercat măcar o dată să căutăm fericirea...
Fiecare dintre noi a trăit sentimente contradictorii şi cel puţin o dată a avut două păreri subiective divergente despre o idee.
Şi stând pe strada aia, uitând că mai există oameni lângă mine, mi-am dat seama că nu ştiu de ce, în viaţa de zi cu zi, nu se pot pune două subiecte opuse (la prima vedere) într-o singură concluzie fără ca acestea să se afle într-o relaţie de contraritate sau fără ca acea concluzie să sune a pleonasm.
E uşor frustrant pentru că îmi dau seama că dacă nu mi-aş fi dat seama de asta atunci, în mijlocul străzii ăleia, acum nu aş fi realizat că era bine ce-am scris într-a cincea: "şi ura e un mod de a iubi". Şi dacă nu cred în ce am scris atunci, cum aş putea crede în ce spune Paler?

(legat de Ianus) "Consecinţa obrazului dublu este această paralizie, arătându-ne că nu putem avea o dublă credinţă. Nu putem în acelaşi timp să surâdem ca zeii şi să exaltăm umanitatea din noi. Trebuie să nu mai separăm fericirea de moarte, pentru a o ajuta să dureze..."

Ar trebui ca luându-mă după ideea că două idei care se contrazic nu pot forma o concluzie care nu le separă, să nu cred în Paler? Nu... Omul ăsta are dreptate! Nu putem avea o credinţă dublă, într-adevăr, dar în acelaşi timp nu mai trebuie să separăm ideile care la prima idee nu pot continua împreună pentru că dacă vom face asta, vom ajunge nefericiţi... iar viaţa ne va lăsa numai un gând şters înainte de moarte: acela că am plecat prea devreme.
Iar eu vreau să trăiesc veşnic în sufletul meu, vreau ca timpul să se oprească în mine, să ştiu că nu am plecat eu prea devreme şi că voi rezista... până la sfârşit...

Am scris acum...

Poate că nu-mi permit să întreb asta pentru că am doar 16 ani şi nu cunosc viaţa, dar totuşi am dreptul:
De ce majoritatea filmelor sunt cu final fericit? Pentru că vor să ne arate că în viaţă aproape mereu te sfârşeşti împlinit? Sau pentru că finalul ăla fericit este de fapt, ceva imposibil la care ne place să visăm prea mult?

Am obosit să te aştept, să te mai aştept...

Of, am obosit, am obosit să te aştept...
Nu ştiu exact dacă vorbesc cu tine sau cu mine sau cu altcineva. Ştiu doar că aştept mereu pe cineva şi am obosit. Nu sunt un om impresionant, sunt un om la fel ca toţi ceilalţi, dar care are puţin antrenament în a scrie şi a picta. Nici măcar talent nu am, doar că ştiu pe ici, pe colo câteva chestioare care-mi folosesc în posturile mele. Sunt un om mediocru şi nu mai pot, simt că sufletul mi se sfârşeşte. Nu îmi permit, ştiu, nu vreau să-mi dau voie să fac asta, dar totuşi mă plâng:

Am obosit să aştept... Am obosit să te aştept... Am obosit să am grijă de voi şi nu înţeleg de ce fac asta. Sunt atât de fericită când văd că vă merge mai bine, aproape că mi se umple speranţa de lacrimi încurajate cu soare, dar apoi realizez şi eu ceva: Îmi chinui interiorul de geaba şi nu fac nimic. Nu vă ajut cu nimic, dar mediocritatea mea mă scaldă în autosuficienţă şi mă face să mă simt bine, ca şi când realizez ceva. Cu ce vă ajut? Nu ştiţi nici voi, care aţi vrea uneori poate să mă compătimiţi, alteori să mă încurajaţi.

George, când făceam pictură cu el printr-a patra, mi-a zis că trebuie să mă ridic la nivelul lui pentru că există oameni care nu o pot face şi că eu nu fac parte dintre ei. Ce frumos că am putut înţelege asta atunci şi că am putut realiza aşa ceva. Îmi amintesc că maică-mea mereu i se văita lui George că mă plângeam că am arătat o dezordine înfricoşător de oribilă pe planşele pe care ar fi trebuit să se aşeze frumos temele pe care mi le dădea el. Şi îmi amintesc cum spunea ca un Hyperion fericit: Nu-i nimic. Ba chiar foarte bine! Autosuficienţa te scaldă în mediocritate. Foarte bine că nu este mândră de ce a făcut şi că îşi doreşte mai mult din ea.
Orice credeţi voi, eu ştiu că în copilărie, până la vârsta de 11 ani, am fost un copil deasupra mediocrităţii.
Dar acum sunt o personalitate care nu ştie unde să se caute. Nu ştiu cine sunt cu adevărat, dar nu asta este problema. Nu mă sperie faptul că nu mă cunosc, aceasta cred că nimeni nu o ştie la vârsta mea. Mă sperie teama asta involuntară care mă cuprinde de fiecare dată când spun în gândurile mele "Am obosit să te mai aştept..." fără să ştiu dacă mă adresez ţie sau mie.
Of, of, suflet frumos, am obosit să te mai aştept...

La naiba

Of, la naiba cu lumea asta introvertită, extrovertită sau cum nici eu nu ştiu să o numesc spre ruşinea mea. Nu-mi cunosc propria lume, nu-mi pot afla adevărurile cu inima, spre deosebire de Paler. Cine vreau să ajung eu, ce ambiţii mă împing în a face ceva? Doamne în care nu pot să cred (şi n-ai idee cât de rău îmi pare că nu pot), cum am eu de gând să fac ceva măreţ în viaţă când nu-mi cunosc lumea? Când nu-mi ştiu adevărurile? Când în faţa singurului sentiment pe care toată lumea îl poate descrie, eu rămân mută şi degetele îmi îngheaţă?
Nu sunt capabilă să scriu despre iubire.

Pot doar să citez:

"Nu există viaţă mai pustie decât una care n-a iubit nimic,
ştiind că într-o zi va pierde totul."
Octavian Paler, Mitologii subiective

Ce n-am da să fim oameni puternici

Mă gândeam că fiecare om se dedică la un moment dat cuiva. Dar zilele astea am început să-mi pun nişte întrebări de genul: Este posibil ca toţi să se dedice în totalitate? Mă gândesc că cineva care ar avea puterea să facă un astfel de gest pur şi simplu frumos, nu ar avea timp de sine. Ar trebui să fie tot timpul preocupat de fericirea celuilalt sau de cât de rău ar trebui să-l facă să se simtă pentru a îl schimba sau dimpotrivă, să-l facă să se simtă euforic pentru a-l readuce pe linia de plutire, acea linie pozitivă.

Nu ştiu de ce, nu vreau să mă consideraţi (deşi asta depinde de voi până la urmă) o regină a dramelor sau aşa ceva, dar cred că omul, cel mai simplu şi cel mai sigur se schimbă prin suferinţă. Desigur, nu te duci acum la unul dintre prietenii tăi şi pentru că nu îţi place cum se îmbracă îl faci să simtă cele mai neînchipuite Furii ale Infernului. Eu vorbesc aici de nişte "calităţi"deranjante de personalitate. Nu-mi vine să dau exemplu, cu toate că mă simt obligată. Nu-mi vine să dau pentru că lucrurile astea diferă de la om la om şi fiecare dintre noi ar trebui să ştie când ceva este atât de important încât să-l lase pe celălalt singur sau să se ocupe prea mult de el.

Ce vreau să spun aici? Dacă îl laşi singur, nu i te mai dedici. Ţi-l iei din amintiri, din fantezii, din idei şi din fericire. Ţi-l iei – vai, dar dacă stai să te gândeşti mai bine, ce păcat că faci asta – din momentele triste şi pline de eşecuri. Îl uiţi. Îl pui sub linia de plutire, dar deasupra celei negative, deci pe zero. Acolo unde nu intră sentimentele, unde nu-ţi mai pasă. Pur şi simplu, nu-ţi mai pasă de respectivul.

Însă a te ocupa prea mult de el, este cu adevărat greu. Pentru asta este nevoie de mai mult de acea dedicare totală. Este nevoie de invitaţia ta la câteva momente de nefericire. Ce vreau să spun cu asta? Să te porţi urât cu acea persoană sau să o faci cumva să sufere şi cu toate astea să îţi pese. Să joci un teatru impecabil în faţa lui pentru a-l face să se schimbe (spre binele lui, desigur) , iar tu să suferi în tăcere când ajungi acasă.

Dar cine în lumea asta ar avea puterea să-şi procure această invitaţie? Prea puţini. Cine ar avea puterea să uite prin tot ce a trecut cu un om? Cei care au suferit prea mult, mai mulţi decât cei de dinainte, dar mai puţini decât majoritatea. Care este majoritatea? Acei oamenii slabi care nu au puterea să acţioneze pentru prietenii lor. Acei oameni slabi care vor, dar ceva le spune: Nu, nu, nu, nu pot, e prea mult pentru mine, nu aş putea să rezist.

Ce n-aş da să fiu un om puternic. Dar voi aţi da ceva pentru asta?

Ca să pot fugi

Mereu am fost împotriva ideii de a avea maşină când voi fi mare. Mereu am spus că motivul este dorinţa de a nu participa la distrugerea mediului, dar dacă privesc în urmă poate că a fost şi puţină mândrie sau orgoliu sau simplul sentiment că nu vreau.

Însă realizez că atunci când voi fi adult, neştiind să merg pe bicicletă şi trenul având datoria de a-mi impune când anume să fac asta, nu voi putea fugi departe de locul unde am întâlnit nenorociri decât dacă voi avea o maşină.

Nu mai ştiu cine ( am impresia că Cioran, dar nu sunt deloc sigură, aşa că voi căuta mai încolo ) spunea că singurătatea cel mai bine o înţelege atunci când stă într-o gară. Întotdeauna între două staţii, rupt de lume, aşteptând trenul, cu o valiză în mână, nimeni băgându-l în seamă.

Eu cred că atunci când eşti pe o bicicletă pe un câmp uitat de lume, poţi înţelege singurătatea cel mai bine. De ce? Nu simţi pe nimeni şi nimic şi nu eşti între nimic. Nu ştii ce e în spatele tău şi nici în faţa ta. Nici la est şi nici la vest de tine. Rămâi părăsit într-un colţ de lume uitat şi habar n-ai unde eşti însă pentru prima oară înţelegi că n-are de ce să-ţi fie teamă. Pentru prima oară acolo nu trăiesc oameni.

* Of, of, of... Ce ironic şi ce păcat că nu ştiu să merg pe bicicletă.

Adevarul din noi

Nu te oboseste cand lumea iti spune ca esti moale? Ca nu vei reusi niciodata in viata? Ca oamenii sunt rai, ca te vor calca in picioare, ca in lumea asta nu poti supravietui decat daca esti si tu ca ei? Nu te intriga, stiind ca asta este doar o masca a ta si ca de fapt, tu, cel caruia i se dau atatea lectii de viata si asa mai departe, tu esti de fapt cel care ar trebui sa dea lectii de viata. Tu esti cel care stii ce inseamna greul vietii, cel care intelege ce se intampla in lumea asta, cel care are aspiratii spre infinit si imposibil, care are temeri ascunse din copilarie, care poate sa faca mult mai mult decat toti cei care iti dau lectii despre viata. Tu esti, de fapt, cel care poate face mai mult decat se vede. Ce bun e omul asta, care tace din gura si promite atat de multe in sinele sau. Care promite intr-un mod umil si rezervat, care nu se da in stamba si care atunci cand ajunge matur, va putea spune: Mi-ati dat lectii degeaba, eu am trecut prin acest fir de un metru si cincizeci si trei de centimentri, numit de voi "viata" prin felul meu! Eu cred in oameni, eu am speranta! Stiu ca oamenii pot mult mai mult decat arata pentru ca asa suntem! Toti suntem oameni, dar niciunul nu constientizeaza cat de mult ne asemanam!
Da! Si cata dreptate ai! Oamenii se gandesc ca sunt la fel, numai fizic vorbind, dar fiecare dintre noi poate sa se invete singur si sa simta! De ce nimeni nu se leaga de asta? De ce nimeni nu se leaga de faptul ca toti oamenii pot ( nu am spus ca si fac asta ) sa devina mai destepti daca vor, ca exista un sentiment universal printre oameni numit constiinta, care pentru unii este atat de greu de descoperit... Insa ce bine ca exista oameni care sa ii ajute pe ceilalti sa-si descopere acest sentiment!
Spuneti-mi voi, de ce toti se leaga de faptul ca "avem doua maini, doua picioare, un cap si un trup" si nimeni nu spune "avem cu totii cate o constiinta" ?
De ce conteaza atat de mult acest fizic care se va degrada in douazeci/treizeci/patruzeci de ani? De ce oamenii uita ca sunt uniti de fapt prin sufletul lor care este mult superior vizibilului?
De ce se uita adevarul nostru, singurul adevar lucid cu adevarat relevant al oamenilor?

Acei imperfecţi care suntem

Mă întreb uneori câţi dintre noi am fost vreodată artişti. Pentru că să spun drept, nu ştiu nici eu, prin prisma obiectivităţii, care dintre cei a căror artă am citit-o ori văzut-o dacă este îndr-adevăr mai mult decât se vede sau pur şi simplu văzutul. Mereu am mers pe ideea că văzutul nu este niciodată cel adevărat, că prima impresie nu este importantă, că ai nevoie de mai mult – nu ştiu exact de ce – pentru a-ţi da seama că în afară de acel văzut mai este ceva şi anume nevăzutul.
Artisul este acel suflet care a decăzut măcar o dată. Un artist ca acesta nu s-a născut niciodată artist. Mozart, Michelangelo şi alţii ca ei nu ştiu ce au fost. Poate că au fost tot artişti, dar de alt fel. Nu sunt eu în măsură să spun ce fel de artişti, care şi cum. Dar pot spune că noi, care suntem oameni simplu, care nu avem un talent uluitor şi nu suntem genii ( exact! Acei artişti se numesc genii... ) suntem artişti atunci când iubim, când decădem de la un nivel prea înalt cu care ne-am obişnuit, când suntem loviţi şi când înţelegem. Ce să înţelegem? Să înţelegem că marea în sine nu este nimic supraomenesc, dar că plaja pustie şi aerul sărat ne amintesc ce înseamnă să plângem din libertate. Că poate mâine nu mai suntem niciunul sau numai eu rămân sau numai tu dispari ( şi vai, cât de clişeic aţi putea spune că este, dar ştiţi cât este de adevărat? ) sau că poate ne trezim că nu mai putem gândi, că ne-a murit sufletul sau speranţa. Sau poate amândouă. Să înţelegem că s-a dus o parte din viaţa noastră ( cinci ani sau cincisprezece sau patruzeci ), dar cât mai repede posibil pentru că la şaptezeci de ani toţi realizăm. Să înţelegem cât mai devreme că trebuie să ne gândim la ce vom face, la ce ne place, vrem, putem, ştim. Ce trist că uneori ce ne place nu este acelaşi lucru cu ce ştim sau cu ce putem. Ce păcat că naşterea nu ne-a organizat perfect de la început măcar în talent şi simţuri, măcar în speranţă, măcar în iubire. Ce păcat că nu suntem aceiaşi de la naştere până la moarte. Că nu ne putem naşte deja formaţi aşa cum vom gândi că vrem să ne formăm în viaţa de care dispunem de pe la cincisprezece ani sau mai târziu sau mai devreme. Dacă s-ar întâmpla acest fapt, oamenii ar putea să facă mai mult, să fie mai competenţi, prin personalitatea formată să ajungă mai departe, dar sentimentele? Ah, uitaţi că există o piedică în orice! Că nici măcar de am încerca prin puteri supraomeneşti sau prin propriile gânduri, vom rămâne pentru totdeauna imperfecţi, cu un talent mediocru niciodată destul de exploatat, cu nişte sentimente care ne fac să decădem atât de mult încât vom putea cel puţin o dată în viaţa care nu este nici în sufletul nostru şi nici în gânduri, ci în jur şi în realitate, să fim

artişti.

Oamenii-orbită vor fi mereu.

Ştiţi că... de multe ori aş vrea să spun ceva. Aici sau în realitate sau în fantezii, dar mereu vreau să spun ceva. Sau haideţi să fim serioşi. Nu mereu. Nu există cuvântul mereu. Nu în realitate. Nu mereu eşti cinstit. Nu mereu eşti de treabă. Nu eşti niciodată mereu (lol) fericit sau trist sau dezamăgit sau ok. Ah, ce mă enervează când aud oamenii spunând "E ok.". Şi ironia nesimţită din lobii mei face imediat conexiunea cu domnişoara de mate. Of, of, ce nedrept, de fapt nu am nimic cu ea, mă prostesc. Dar cum spuneam şi revenind, nu eşti mereu mândru de tine. Nu îţi este mereu ruşine cu tine. Nu dormi pe tine mereu. Nu gândeşti mereu şi dacă asta nu facem în 100% din cazuri, să mai amintesc iubirea, vederea unor idei adâncite în sufletele oamenilor, marea aia nenorocită pe care o idolatrizează 80% din Univers şi muntele?

Poate că totuşi cineva ar îndrăzni să spună că suntem mereu. Dar nu este adevărat. Nici măcar atât, nici măcar sufletul nostru nu este mereu, iar despre fizic nici nu mai încape vorba. Ar putea sufletul să fie mereu dacă ai reuşi să fii orb, dar depinde ce este orbirea. Ce înseamnă orbirea pentru oameni şi ce înţeles are ea pentru cei ce nu sunt?

Cei ce nu sunt? Iar ăştia cine mai sunt?, m-ar întreba o doamnă din 41 dacă aş avea laptopul pe pulpe şi aş sta pe chestia aia metalică din fundul tramvaiului pe care stă lumea când nu are scaun. Cei ce nu sunt sunt stelele, petardele de lumină care înghit pământul negru negru negru când aud pentru prima oară "cred". Stelele alea diferite de Soare, diferite de Lună şi diferite de Cosmos. Luna nu va fi a noastră. Nici Soarele. Nici Cosmosul. Şi stelele diforme şi uscate şi perfecte şi roşii şi negre şi ... Toţi oamenii pot spune cum sunt stelele. Fiecare om spune câte ceva despre o stea sau despre două sau despre o infinitate. Of, ce greu să găseşti atâtea idei pentru o infinitate de stele, să te gândeşti la un infinit maaai mare de idei pentru oamenii ăia de pe Cer pe care eu, ca o cinică, i-am numit petarde. Ar exploda de fiecare dată când cineva le-ar spune "Poc! Eşti aşa şi pe dincolo, dar tu, drăguţă, de fapt vei exploda pentru că nu eşti un om adevărat chiar dacă vei fi mereu omuleţul meu."

Ironic. Am găsit ceva care este mereu. Ce bine că nu este omul! Ce păcat că nu este nimicul!

Şi ce înseamnă orbirea pentru omuleţii-petardă? Fuga acelui "cred", pierderea acelui "Poc! Eşti aşa şi pe dincolo, dar tu, drăguţă, de fapt vei exploda pentru că nu eşti un om adevărat chiar dacă vei fi mereu omuleţul meu." şi nu ştiu, dar mai simplu şi mai barbar - inexistenţa mereului, moartea pe care nu o ştie nimeni,

nici măcar cei morţi.

* Doamne pe care nu pot să te cred, ce am ajuns. *

S-a întors un prieteni vechi

Simt o fericire incredibilă în mine. S-ar putea zice că a venit o forţă extraterestră invizibilă şi mi-a intrat pe sub piele pulsându-mi tot optimismul ei.
Nu am nici cea mai vagă idee cum de pot fi atât de euforică în ultimul timp. Ei, de fapt am. L-am văzut pe Ştefan. Am văzut-o pe Darina. Am fost la KFC cu IoRa. Am fost în Cărtureşti cu Ghe. Şi în Cişmigiu cu Petru. Şi acum urmează să-l revăd pe Tudor, yay.
Am realizat că trenul vieţii mele fugise de mult timp. Mă lăsase în gară nenorocitul. Am întârziat cam patru luni, adevărat, dar dacă ar fi avut speranţă, ar fi ştiut că voi alerga după el şi că aş vrea să iau micul dejun într-un vagon cu mese rotunde şi cu feţe de masă roz, pline de dunguliţe verzi.
Dar surpriză! I-am întâlnit regretul într-o zi când mergeam spre casă. Am văzut o frunzuliţă care s-a aşezat pe părul meu şi mi-a spus că vine de la el. Am aflat că îi pare rău, că dacă ar fi ştiut că vreau să urc, ar fi aşteptat alea patru luni şi n-ar mai fi fost aşa de nenorocit. Iniţial am fost supărată, am luat frunzuliţa din păr şi am aruncat-o în zăpadă de-aia plină de noroi, gri. Apoi a început să plângă şi să-mi spună că ea de fapt deţine o părticică din sufletul trenului care m-a lăsat baltă şi că aşadar nu am rănit numai frunzuliţa, ci şi pe prietenul meu vechi ... Mi-a părut rău şi am luat-o de acolo. Am pus-o pe o crenguţă de lângă un geam al unei case de pe Primăverii, plină de zăpadă albă şi nordică. Cât timp am dus-o până acolo, i-am explicat că îmi pare foarte rău şi că n-am vrut să fiu atât de rea şi că regret şi că să mă ierte... Dar eu am observat prea târziu că părticica aia din prietenul meu vechi adormise de mult timp.
M-am întorsc acasă şi am dat la o parte Zenobia, chiar şi pe Noi pe care aveam de gând să o încep curând. M-am dus la biblioteca din hol şi am scos Idiotul.
Trenul meu venise şi m-a luat cu el. Se pare că acum avea speranţă, ştia că nu voi mai da înapoi, că nu voi mai fi acel om matur, plictisitor care se înţelege cu toată lumea, care îi face pe toţi să fie mulţumiţi. Acum am ajuns să fiu din nou acel copil fericit cu dâre subţiri de naivitate în personalitatea lui care vede viaţa în roz, fără defecte, fără răutăţi, făcând abstracţie de toţi cei care i-ar spune ceva rău, în cel mai rău caz râzând de ei, compătimindu-i poate...
Ei nu vor găsi niciodată ce am găsit eu acum, nu vor mai fi acei copii care fac o persoană fericită şi dezamăgesc altele două. Ei vor rămâne acei oameni maturi, plictisitori care se înţeleg cu toată lumea, care îi fac pe toţi să fie mulţumiţi.
Sunt în vagonul trenului ăsta, dragul şi vechiul meu prieten şi scriu pe o măsuţă rotundă, cu faţă de masă roz, plină cu dunguliţe verzi... un ceva... care mă va face să fac o persoană fericită şi să dezamăgesc altele două.

Zeii nu au murit

" Pot să spun cu toată fiinţa mea că zeii au existat. Lumea a făcut foarte bine că a scris despre existenţa lor. Aşa ştim cu toţii că oamenii au crezut de la început în ceva.
Însă lumea care citeşte acum ce a scris cealaltă lume, nu crede nimic din ce este scris. Este ceva de genul poveştilor despre Troia. Nimeni nu credea că Troia existase vreodată până a venit Schliemann şi a descoperit-o.
Dar zeii nu pot fi descoperiţi pentru că au murit.
Marea greşeală a lumii a fost că a crezut că zeii sunt nemuritori.
Au existat şi Apollo şi Zeus şi Hermes şi Afrodita şi Artemis şi Hades şi Poseidon. Au existat şi Diana şi Venus şi Jupiter şi Saturn şi Marte. Au existat şi Anubis şi Hathor şi Isis şi Ra. ŞI ZAMOLXIS! A existat şi Dumnezeu...
Din păcate, au murit. Au murit când omul a început să realizeze ce este şi cine este înăuntrul lui. Au murit nu de teamă că oamenii ar putea să îi îngenuncheze cu maşinăriile lor pe care zeii le ştiau citind viitorul. Nici pentru că ar putea să-i batjocorească.
Zeii au murit nobil. Au vrut ca noi să realizăm ceea ce am realizat. Când Prometeu a furat focul ( iniţial tastasem din greşeală "jocul" ) Zeus l-a pedepsit.
Însă după un moment, ei au înţeles cine sunt oamenii. De ce nu a scris nimeni despre asta? De ce nu a scris nimeni despre asta? "

Ce să-i spun eu copilului care s-a mânjit cu noroi pe faţă ca să pară zeu şi să-mi joace toată scena pe care mi-o şi povestea mai sus?
Vine la mine, mă trage de rochie, mă duce la mare clipind din genele rase de gheaţă. Ce mod barbar de a te transforma în zeu !
Mă ia de mână, mă duce în apă, iar eu dârdâi de frig. Şi nu-mi spune decât "De ce nu a scris nimeni despre asta?", ameninţându-mă cu mâna încleştată pe carnea albă a umărului meu. Eu ce să fac? Eu ce să fac? Eu am început să gem de durere, apoi i-am spus ca să-mi salvez viaţa:

"Noi trăim peste cimitire. Peste tot pe unde mergem au murit oameni. Aici, în marea asta, fix pe acest metru pătrat cineva s-a înecat acum milioane de ani. În apartamentul mamei tale de pe strada Iasomiilor au mai murit câteva sute de oameni poate acum 100 de ani sau acum 1000. Sub acel apartament s-a dezintegrat un om. Când nu a existat blocul au murit aceşti oameni de care eu îţi spun, dar mai jos de etajul tău de şapte şi anume, la zero. Înainte de a vă muta voi acolo, cineva a murit sau s-a mutat, dar dacă s-a mutat - înainte de a se muta acel cineva, altcineva a murit. Şi aşa mai departe. Însă zeii aşa cum ai spus şi tu, au trăit. Însă zeii aşa cum ai spus şi tu, au murit. În fiecare loc în care a murit un zeu, se nasc copiii ce ajung să fie cei mari. Fiecare spital este aşejat peste cadavrul unui zeu ce acum nu se mai vede. Dacă o fetiţă s-a născut într-un spital ce era aşezat pe trupul lui Isis, atunci ea va fi de o frumuseţe rară. Dacă un băieţel s-a născut pe trupul lui Marte, el va fi un războinic adevărat, iar dacă altcineva s-ar naşte pe trupul lui Zeus, ar deveni zeu. Tu te-ai născut pe un trup de Zeus."

Mulţumit de răspunsul meu, copilul m-a lăsat în apă cu o urmă oribilă pe umăr. Pulsa un roşu violent prin capilarele mele pe care nu le mai vedeam de ameţeală, aşa că am încercat să plec, dar am leşinat brusc în apă.
A doua zi m-am trezit pe un trup de Apollo care încă discuta cu Dumnezeu.