De ce iarba este verde?!

De ce scrisul nu este inclinat spre stanga? De ce este spre dreapta?! Si atunci dreapta cum de nu stie ce face stanga? Scrisul incepe sa rada. Ce vede el asa amuzant in asta? Nu stie. Nici eu! Nici eu! Dar de ce scrisul este inclinat spre dreapta?

Asta poate are o explicatie evidenta si nu o vad eu. Dar, tu, nu mi-ai zis de ce iarba este verde!



-Verde! Verde! Iarba este verde pentru ca…
-Pentru ca…
-Ah.
-Nu stii?
-Nu stiu…
-Nici eu! Nici eu! Si… de ce nu stiu?
-Asta poate poate pentru ca are o explicatie prea evidenta.
-Desigur…



Totusi ce m-am intrebat tot timpul: Luna de ce este noaptea? Si soarele de ce ziua? Si depfat: De ce amandoua sunt uneori pe cer? De ce cei rai sunt imaginati ca niste oameni cu coarne si picioare de tap? Un fel de centauri pe jumatate. Si de ce chipul lui Iisus este intr-un singur fel in toate filmele?



-Si florile de ce au culoare, parfum si viata?
-Nu stiu…
-Nici eu! Nici eu…
-Aha… Dar, stii, zambind.
-A?
-Stiu; si ranjeste larg. Dar nu-ti spun.
-Ok… Oricum stiu si eu.
-Da? Adica?
-Nu stiu…
-Eu, da. Facand cu ochiul. Si-ti spun.
-Merci, entuziasmata. Deci?
-Sunt asa pentru ca numai asa pot fi ele!
-Ah… Stii…
-Da. Nu ar fi putut fi altfel.
-Si celelalte?
-Da, si celelalte.
-Deci iarba este verde pentru ca…
-Altfel nu poate fi! Verde! Verde!
-Of… Nu stiu…
-Nici eu…

Ce au toti de sunt asa reci si tristi?

Frunzele sunt caramizii sau doar portocalii toamna? Si Nenea Galben ce rol mai are??? Si el vrea si fie prieten cu noi! Pai si atunci pot sa il refuz? Haide, Nenea, vino aici. Parca as striga un caine. Nenea Galben este rau! Nu vrea sa vina! Hm! Deci nu mai vrei sa vii? Bine... Mai vedem noi.

Asfaltul incalzit de conversi amuzanti si colorati se stramba caraghios la noi. Tu de ce te strambi? Nu vrea sa-mi raspunda.

-Bine! Nu mai calc eu pe tine!

-Hei! Multumesc mult. Si imi face cu ochiul. Apoi vad si eu un zambet pe mutra lui.

-Asa mai merge. Si ii fac si eu cu ochiul, ca doar asa e politicos, nu?!

Mc Donalds stramba din nas. Ma uit eu in el. Mda... E plin. De... noi. Saracu', e obosit? Ma uit in ochii lui si ii zic:

-Hai, mai! Totusi e o zi cu soare. Zambeste si tu.

-Nu pot zambi la comanda! Lasa-ma in pace! Si se uita si el furios in ochii mei.

Ok... Mai bine tac din gura. Si intru in Nenea Mc Donalds unde vad perechi de cate 4 tavi indreptandu-se spre mese.

In parc o vad pe Tanti Buburuza jucandu-se cu Nenea Licurici. Nenea Licurici a ranit-o! Vai! De ce a facut asta? Tanti Buburuza alearga plangand in alta parte si lui Nenea Licurici parca ii pare rau...

Il vad pe Nenea Banca.

-Auzi, Nenea...

-Aud... Si e primul care zambeste bland!

-Ce au toti de sunt asa reci si tristi?

-Soarele si totul...

-Ce are soarele?

-E obosit. Si imi zambeste trist.

-Si totul?

-Pai a venit...

-Cine?

-Toamna...

-Ah.

Un nou inceput...

17 septembrie. Este 17 septembrie. Ziua aia... Da. Ea este. Ziua in care se sfarseste vacanta. Imi amintesc ca eram cufundata intr-o melancolie profunda din aceasta cauza. Chiar imi parea rau. S-a terminat intr-un fel... libertatea ta... O sa fie bine la scoala. Ne vom vedea mereu. Zambesc? O sa fie destul de frumos... adica... doar ca... nu o sa fie la fel... Se termina perioada aia de 3 luni in care faci tot ce iti vine in minte. Nu sunt modelul rebel. Dar cred ca vacanta asta este ceva special. De ce? A-... Are ceva al ei specific. Poti visa si esti fara griji... Si esti atat de liber ca uneori nici nu te mai intereseaza ce este in jurul tau. Si ai o senzatie placuta ca de... vara. Mirosul fericirii este pretutindeni si te imbata cu fiecare ocazie pe care i-o acorzi. Si asta chiar te face sa intelegi ca totul este mai mult decat minunat. Extraordinar! Si merita... Merita sa iti umpli clipele cu aceste momente de vara.

Dar acum... nu mai privesc totul ca pe o amintire prafuita din mintea mea plina de alte... ganduri... Pentru ca pana la urma orice sfarsit este si un nou inceput. Nu-i asa?

Trist?

Trist... Cum e sa fii trist?! Pai cred ca atunci cand lucrul care a provocat sentimentul apare, tu trasari. Ramai asa cateva secunde si apoi pleoapele se lasa in jos. Iar irisul ochiului se pleaca. Si genele se aduna si se imbratiseaza cu cele de pe pleoapa inferioara. Ceva lichid si transparent invadeaza spatiul dintre pupila ochiului si pleoapa de jos. Acel ceva e cald. E cald... ca tine in acel moment. Si apoi volumul "ceva"-ului fiind mult prea mare se prelinge pe obrazul imbujorat si roz. Se prelinge usor, alene pana cand ajunge la buze. Si buzele se intalnesc vrand sa inchida gura pe care o formeaza si inghit in sec. Apoi incep sa tremure si pleoapele se ridica grele si obosite, ca dupa o zi de munca. Ochiul acum nu mai este doar ceva alb cu o bulina maro pe el. Acum este desenat cu firicele de culoarea rosului care exprima o legatura intre tine si ele. Apoi se aude primul icn sec si plin de suferinta. Ochii se inchid, ploapele tin strans ca sa-i protejeze si gura se deschide ca sa scoata icnurile pe care le tii in tine. Si atunci incepi sa-ti simti corpul si sufletul pline de dezamagire si vrei sa-ti dai drumul la sentimentele care stateau inchise in camera aia incuiata cu mii de lacate ale vointei. Vrei si o faci. Te opresti din icnit si incepi sa plangi. In momentul ala nu stii de ce, dar te simti singur si neajutorat... Nu stiu ce faceti voi dupa aceea, dar eu fac tot posibilul sa ma ridic, sa ma opresc pentru ca eu nu sunt o neajutorata! Si singura sunt doar pentru ca asa cred eu! Am prieteni. Mai buni, mai nebuni, dar ii am. Si sunt mandra de ei pentru ca imi acorda sansa de a le fi si eu lor pietena. Cu ochii umflati de "ceva"-ul numit lacrimi si cu buzele rosii tremurand imi dau seama ca mereu am fost un om introvertit si timid care chiar ar trebui sa iasa din haina aceea care a acumulat pe termen prea lung rautatile celor din jur... Si poate o sa ies sau poate nu. Doar ca ma simt mai ok, asa de usoara... Inspir si expir, oftez si mai calma ca de obicei, nu cred ca stiu ce voi face. Numai ca de data asta stiu. O sa ma asez in pat. Cu capul greu ca atunci cand te scoli dupa ce ai visat mult si liber ca buburuzele vesele continuarea... nu o mai stiu.

A fi fericit nu inseamna mereu

Sa razi, sa zambesti cand ti-e greu.

A fi fericit este mult mai mult

Sa simti frumusetea vietii pe pamant.

Cand plangi nu inseamna ca trist si esti

Poti sa plangi ca-ntr-o carte cu povesti.

Trist esti atunci cand sufltetul te doare

Si ingerul alb al sperantei moare.

Si de-asta multi nu inteleg

Fericirea si tristetea nici eu nu le leg

Dar stiu ca ambele fac parte din mine

Pentru ca totul din tine tine provine.

>>>>>>>>>>>>>>>>[Fericire si tristeste........30/08/2007]

Comentarii la adresa domnului Blog

~Stiti... Blog-ul mereu am considerat ca este pentru ce simti tu in momentele tale mai... delicate. Sau nu stiu daca delicate, dar care sa te faca sa te simti mai deosebit. Si de fiecare data totul cand citesti este descriere. Sau poezie. Sau versuri. Hm! Ce prostie... Chiar imi vine sa surad. Poezia inseamna versuri. E ca si cand m-as fi repetat. Cred ca ma balbai in scris si asta e destul de neobisnuit. Oricum... Cum ar fi sa scriem si ceva amuzant pe acest blogspot? Adica de exemplu despre cum am ramas eu cu cheia de la camera mea din tabara si am constientizat ca o aveam la mine de abia cand ajunsesem intr-un fast food. Ok. Asta nu e amuzant, e chiar banal si pentru mine o incurcatura destul de mare. Dar oricum nu mai este descriere. Ajunge la ceva altfel. Si altfel e mai bine? Hm... Eu oricum nu cred ca vreau sa deviez de la descriere. Este ok... Dar cred ca devine plictisitor cand scrii numai asa ceva. Poate enervezi omul cand citeste. Folosesti clisee si poate si cuvinte prea... dulci... cred ca asta e cuvantul. Dar, exista multi oameni carora le place, incluzandu-ma si pe mine de altfel. Dar... Aaaa... Nu stiu. Nu ma mai simt in stare dintr-o data sa continui aceasta postare. M-a strafulgerat o alta idee. Poate comentarea Domnului Blogspot nu este vocatia mea... Si nici eu nu prea cred asta... Cat despre comentariile care poate o sa vina prefer sa nu se discute despre "cat de plictisitor, frate! altceva nu stii sa scrii?" sau altele in genul acesta. Prefer sa va spuneti si voi parerea despre acest BLOG care pe mine cred ca m-a salvat din eu-ul meu introvertit.~


>SFARSIT<

Melodie

Sunt aici. Da. Astept autobuzul in fata hotelului. Incepe sa ploua. Cu stropi mici de de-abia ii vezi, dar cu o distanta foarte mica intre ei. Adica incepe sa ploua des, dar usor. Imi scot iPod-ul si pun o melodie. Caut, caut si caut. Pentru starea mea de spirit respectiva am ales The Fray. Imi pun castile in urechi si melodia mai are putin si incepe. Acum nu ma mai folosesc in lumea reala de auz, ci doar de vaz, pipait, miros si gust. Pipai ploaia, miros ploaia (si ce miros... un miros asa de curat...), gust picaturile de ploaie si vad autobuzul prin ploaie. Asa ca imi tarsai picioarele pana in autobuz si acesta pleaca, iar melodia incepe.

"Step one you say we need to talk
He walks you say sit down it's just a talk
He smiles politely back at you
You stare politely right on through
Some sort of window to your right
As he goes left and you stay right
Between the lines of fear and blame
And you begin to wonder why you came. "

Asezata pe un scaun ma uit la cei din autobuz, care erau toti ca si mine de la Jeep Adventure. In fata mea doi tipi unul de vreo 60 de ani, iar celalalt de vreo 50 si ceva. Erau englezi. Cand te gandesti ca organizeaza astfel de trasee si activitati de vreo 11 ani nici nu prea iti vine sa crezi la ce varsta au. Dar sunt englezi. Si e atat de normal!

"Let him know that you know best
Cause after all you do know best
Try to slip past his defense
Without granting innocence
Lay down a list of what is wrong
The things you've told him all along
Pray to God he hears you
And I pray to God he hears you"

Si unul statea cu picioarele incrucisate, cu spatele la mine si cu o mana pe bara de care te tii intr-un autobuz. Iar celalat, in stanga celuilalt, statea cu mainile la spate ca atunci cand un copil nu e cuminte si este pus de doamna educatoare sa tina mainile la spate si sa stea la colt. Si privirea lui era parca pierduta in alt timp. In alt univers. Dar cu toate astea parea si constienta de ce se petrecea in jurul realitatii sale sau a mea sau a celuilalt englez sau a altui om de langa el. Pentru ca realitatea chiar daca o faci a ta, e a tuturor. Si asta este doar o deosebire intre realitate si universul tau.

"As he begins to raise his voice
You lower yours and grant him one last choice
Drive until you lose the road
Or break with the ones you've followed
He will do one of two things
He will admit to everything
Or he'll say he's just not the same
And you'll begin to wonder why you came"

Ma uit apoi in tot autobuzul si numar cate sepci ca a mea au ceilalti. Si 1, 2, 3, 4, 5, 6 si cam tot asa pana la 14. Deci cu a mea ar fi fost 15. Ma uit in fata mea si vad un barbat pe care stata fiica lui care mai avea putin si adormea. In stanga lui statea sotia cu sora celeilalte fetite care deja adormise pe mama ei. Zambesc. E frumos. E chiar frumos. In somn aveau niste chipuri asa de copil. Pentru ca erau niste copii. Mai mici decat mine, clar. Cred ca una era a patra si alta a doua. Dar intelegeam si eu... De dimineata am avut un traseu interesant si frumos, dar obositor. Sigur au obosit. Sunt destul de mici. Dar eram sigura ca infatisarea nu spunea totul. Nu erau mici. Sau erau. Dar doar pe afara. Stiu sigur ca erau niste fetite puternice. Si apoi privesc pe geam.

"Where did I go wrong, I lost a friend
Somewhere along in the bitterness
And I would have stayed up with you all night
Had I known how to save a life

Where did I go wrong, I lost a friend
Somewhere along in the bitterness
And I would have stayed up with you all night
Had I known how to save a life"

Se vad picaturile mici de ploaie in lateral pe geam ca si cand acestea ar fi zgariat geamul. S-a aburit geamul si ascult melodia. Acum ascult cu atentie fiecare vers din refren. Ma ajuta? Nu stiu. Dar ma face sa desenez ceva. Cu degetul fac un cerc, 2 ochi si o gura zambitoare. Si sprancenele inclinate de sus in jos spre interior ca si cand ar zambi putin nevinovat. Ma uit la chipul ala si incep sa zambesc si eu, ascultand cu atentie versurile din melodie. Dar nu zambesc vesel, ci nevinovat spre trist. Si vreau sa ramana desenul ala.

"How to save a life
How to save a life

Where did I go wrong, I lost a friend
Somewhere along in the bitterness"

Vreau sa ramana... Va rog! Gasiti ceva ca sa ramana! Va rog... Si cu speranta ca va ramane continui sa-l privesc.

"And I would have stayed up with you all night
Had I known how to save a life"

Dar, nuuu. Dispare. Nu! De ce? Va rog! Va rog! Imi doresc atat de mult sa ramana. Ii dispare gura. Ii fac alta. Dar dispare si ea. Atunci ce sa fac? Trebuie sa fac ceva. Imi doresc sa ramana!... Dar nu cred ca o sa ramana vreodata... O sa dispara. Si atunci...

"Where did I go wrong, I lost a friend
Somewhere along in the bitterness
And I would have stayed up with you all night"

... iau un pix si o agenda. 'Desenez un cerc, 2 ochi si o gura zambitoare. Si sprancenele inclinate de sus in jos spre interior ca si cand ar zambi putin nevinovat.' Rup foaia si o las acolo. Poate ca ea o sa ramana. Sau ...

"Had I known how to save a life"

... sau poate ca nu... Si atunci ce sa mai fac? Ca nu mai stiu... Dar of... prea tarziu. Autocarul s-a oprit. Si la fel si melodia. Si ce mai pot sa zic? La revedere. Poate o sa ramai si poate o sa ne mai intalnim... Sau poate...

"How to save a lïfe"

... nu.






Si acum, a doua zi de cand am scris acest fragemnt [daca pot zice asa] ma gandesc daca a mai ramas foaia mea acolo...

P.S. Stiu ca am scris cam mult... dar e de la versurile melodiei si spatiile respective.

Soarele meu

Ce zi... Adica e soare, nu? Pfff... nu imi place canicula... Stau la calculatorul asta si scriu pe messenger ceva. Nu stiu ce. Crezi ca mai tin minte? Nu... Da... Nu... Ok. Este septembrie. Septembrie si soarele asta arde. Arde cu atatea vicii. Ma uit la el si zic "Hei... Tu nu esti rau. Zambesti atat de larg. Dar esti mult prea stralucitor. Si mult prea mare. Si mult prea zambitor. Ceva nu este in regula. Ah... Acum inteleg. Nu esti tu. Sau esti? Ba nu, nu esti tu! Esti un fals! Un fals! Nu mai zambi asa ca un clovn sinistru. Nu mai straluci atat de puternic. Tu nu esti soarele meu adevarat. Tu esti o copie, un fals care vrei sa ii iei locul si... unde l-ai dus? Unde l-ai ascuns? L-ai furat? Unde este soarele meu? Cum? A plecat? Si nu se mai intoarce? De ce? Ce i-am facut eu?"... Striga mama: Luiza, du si tu cainele afara! Bine. Il duc... Il duci? Da... Se uita mirata la mine. Eu sa vreau sa duc cainele afara? Nici nu cred ca-i vine a crede. Dar eu trebuie sa am o discutie serioasa cu acest soare. Ii pun lesa si ies afara cu catelul... Iesim din bloc si tot ce rasare si se stinge este... soarele. Soarele? Da... soarele. Si cainele se uita nedumerit la mine ca si cand ar zice "Ce? Si tu crezi ca ceva nu e in regula?". Ah, da... si eu... Si ii zambesc pentru ca ma intelege fara sa vorbim nimic. Doar din priviri stie ca ma gandesc la acelasi lucru cu el. Si pasesc neincrezatoare si chiar timida spre nesfarsitul luminii de pe iarba data de soarele fals. Si lumina e falsa atunci, nu? Nu chiar... Dar nu e lumina mea adevarata. Si apoi ca si cand as intra in transa ma opresc. Ochii mei. Parul. Picioarele. Corpul. Nu stiu daca sunt ele, cele adevarate. Nici nu stiu daca ochii mei sunt pierduti undeva, in zare. Dar, am un sentiment. Ce sentiment... Parca mintea mea e goala. Nu ma gandesc la nimic. Si nimic nu se plimba in capul meu. Parca ar fi fara planuri, idei sau visuri in el. Sec. Gol. Simt cum ma concentrez fara sa vreau inspre picioare si simt cum ele imping pamantul si cum pamantul le impinge. Ce... e... asta?... Gata! M-am trezit. Dar a fost chiar... de neinteles... Ma uit spre cer. "Vai! Soarele meu! Soarele meu! Ai venit? Esti pe cer si imi zambesti numai cum tu stii. Ma bucur ca esti aici." Si atunci... realizez. "Nu esti tu... Esti un alt fals..." Un alt fals? Din nou? Of... Ce complicat. Si strig disperata:
-Unde esti, soarele meu adevarat?
-Am plecat...

Copil naiv si fericit, unde esti?

Am fost la tara... Mie imi place la tara. E liniste, am o gradina cu multe flori si una cu fazani, pauni, porumbei si alte animale si o livada... si un foisor. Sunt doua case. Casa mea si a parintilor mei si casa bunicilor [unde se afla curtea cu fazani si pauni si celelalte animale]. Stau mai mult la casa parintilor. E mai placut. Mai multa liniste. Dar, nu are acelasi miros naiv al copilariei mele ca cel de la casa bunicilor. Acolo se afla gradina mea cu flori si nuci si copaci cu flori de soc si cea cu zarzarul si via... Imi amintesc cum ma jucam in zarzarul ala. Si cum miroseam florile si faceam din cojile de la pepenele galben fete zambitoare si le puneam in gradina. Si cum am gasit la casa parintilor intr-o punga 2 catei pe care i-am luat la casa bunicilor si aveam grija de ei. Mai era o fata in acea casa. Sorina. Ea luase un catel si eu unul. Ea avea baiatul care, imi amintesc si acum, era negru cu o pata alba pe cap, iar eu fata... care era neagra toata. Ii pusesem numele "Lisa"... Seara, stateam in iarba verde si deasa si ma uitam la stele. De obicei eram imbracata pe deasupra intr-o bluza de trening a tatalui meu. Ma simteam atat de bine in ea. Ma simteam intr-un fel protejata. Ma uitam la stele pe cerul curat, senin si ma gandeam "De ce lumea zice ca s-a stins o stea cand cineva nu mai este printre noi? Asta inseamna ca eu sunt o stea? In cerul asta mare exist si eu? Dar, sub forma unei stele. Ce frumos! Inseamna ca sunt stralucitoare si alba. Ba nu! Eu vreau sa fiu colorata. Sa fiu o stea colora. Dar... nu am cum sa fiu o stea. Poate doar sa am una... Si stelele nu se sting cand mori. Ele doar nu mai lumineaza puternic pt ca posesorul ei nu mai poate sa ii zambeasca si aceasta nu mai poate sa straluceasca mult de tot. Dar nu se stinge. Si stelele simbolizeaza frumusetea, iubirea si ce sunt eu... un copil. Ce bine ma simt... Acum stiu si eu ca am o stea colora." Si zambeam... Doamne, ce fericire naiva si atat de frumoasa. De atunci aveam o imaginatie usor irationala. "Mereu in visare." Cand ma gandesc ca am promis sa raman un copil fericit care sa nu se opreasca din visare... Imi vine sa plang... Pentru ca acum nu mai sunt la fel de fericita si naiva si nu mai sunt in lumea mea... decat cateodata... Acum am alte probleme, alte treburi, alte idei... Nu mai am ce discuta cu copilaria mea inocenta. Dar o sa scriu despre ea. Nu mai sunt acel copil fericit si naiv decat cand ma simt in pielea mea... rar... dar, poate daca am scris ce am scris o sa fiu mereu... un copil. O sa fiu eu. Si o sa fiu atat de fericita si o sa rad si o sa zambesc. Si... mi-e dor de tine... Copil inocent si naiv si fericit, unde esti?

Ploaia de stele si ingerii

Cred ca ingerii sunt oamenii invizibili care stau langa tine si vegheaza. Atunci cand te certi cu un prieten foarte bun, el este langa tine si incearca sa-ti ofere incredere si putere ca sa treci peste greutati. Daca nu reuseste inseamna ca a imbatranit. Ca nu mai are destula putere. Si inseamna ca tu trebuie sa incerci sa inveti ce inseamna sa ierti. Pentru ca invatatorul tau nu mai este destul de puternic pentru a te indruma. Nici unul dintre voi nu stie cand este ingerul vostru langa voi. Sau poate stiti. Simtiti atunci cand sunteti certati cu altii o... durere. "Durere" e prea dur. Simtiti ceva care va face sa va para rau. Acest ceva eu cred ca este ingerul insasi. Un om invizibil care este si un sentiment si poate si un suflet. Este orice... din tine. Stiu ca tuturor vi s-au blocat macar de 2 ori privirile undeva, in zare. Si mie. Stiti unde cred eu ca ni se blocheaza privirile? La ingerii nostri. Este atat de frumos si de alb, incat numai noi il vedem. Dar nu il vedem cu ochii. Il vedem cu sufletul, il simtim. Suntem atat de impresionati de splendoarea lui incat ni se blocheaza privirile. Si cand le mutam de acolo, uitam tot ce am vazut. Si ne gandim "La ce m-am uitat de mi s-a blocat privirea?". Si nu stii raspunsul. Pentru ca l-ai uitat... Si ingerii se bucura si ei de ploaia lor, la fel cum ne bucuram noi de a noastra. Noi avem ploaia cu stropi mari si grei de apa. Ei o au pe cea de stele. Cand ei incep sa zambeasca stelele cad din cerul infinit si se strang in jurul lor. Si aripile de un alb imaculat cresc din corpurile lor si se desfac mandre. Ploaia de stele... Ce ploaie atotputernica. Si ingerii vor sa o atingi si tu. Si tot ce simti, si vezi, si gusti, si mirosi, si auzi este ploaia de stele... si ingerii.

[pt 2 prieteni]

Destinul...

In momentul de fata nu mai am nicio idee. Despre ce sa scriu. Sau ce sa scriu... Imaginatia mea inca mai rade si ideile inca mai sunt... Dar ceva ma opreste sa le scriu. Sau poate nu vreau sa le scriu si nu-mi dau seama de asta. Ba nu... nu e adevarat... imaginatia inca rade, dar ideile nu mai sunt... Nu mai vor sa existe. Si totusi... ajung sa scriu despre faptul ca nu am ce sa scriu. Dar, am inceput... Si nu vreau sa sterg ce am scris sau ce voi scrie. Nu vreau... Vreau sa vedeti cum reactionez eu si in momentele in care nu am ce scrie. Scriu despre faptul ca nu am ce scrie. Si poate asa imi dau seama de ce... Initial nu vroiam sa scriu nimic... dar am inceput. De ce am inceput? Ca sa scriu... De ce? Ca sa vad de ce nu mai am ce sa scriu. De ce? Hai, scuteste-ma cu de ce-urile astea... Desi am scris 10 randuri degeaba ma gandesc ca poate totul a fost un joc al destinului. A vrut el sa scriu asta? Hm... Unii oameni nu cred in destin... Eu cred. Si cred ca poate fi schimbat. De exemplu poate nu scriam aceste 13 randuri si stateam in continuare, somnoroasa, cu ochii rosii in calculator si ma mai uitam din cand in cand pe geam... Fiecare dintre noi are in urma sa un destin. Pe care si-l poate schimba singur. Si nu se schimba doar prin ceea ce am facut, ci si prin ceea ce nu am facut. Ma gandesc ce as fi facut daca nu scriam asta? Chiar ramaneam cu ochii in calculator? Sau poate faceam altceva... Poate ma duceam afara sau in sufragerie... Sau ce...? Asta ramane un mister pentru mine... Ce as fi facut? Ce? Dar, mai conteaza? Nu... Ideea este ca eu tot nu mi-am dat seama de ce nu am ce sa scriu. Dar azi am avut... Destinul... Si cum se poate schimba el.

In noapte II. O liniste muta

Ma scol din pat. E atat de cald! Chiar si dupa amintirea asta placuta. Ma ridic, ametita de somn, ma clatin putin si continui sa-mi tarsai picioarele in bucatarie. De acolo iau un pahar cu lapte si ma indrept spre sufragerie. Incep sa beau din pahar si sa ma asez pe canapea. Doamne, ce liniste muta. Nu se aude nimic. Decat linistea. Ah, dar imi place atat de mult! Parca sunetul ar fi pierdut in neant. Doar vad. Vad ceea ce vad de obicei. O masa plina de obiecte, o biblioteca plina de carti si de pahare, fotoliile, canapeaua, calculatorul... Ma ridic de pe canapea si ma indrept spre balcon. Mai beau din pahar si ma duc la fereastra. Ce noapte neagra... De ce ma mir? Noaptea este mereu neagra. Da, dar acum am observat asta pentru prima oara in viata mea. Imi lipesc fruntea de plasa de la geam. Ce ar vrea ea ca acea plasa sa nu existe. Ce bine ar fi fost. S-ar fi ridicat odata cu ochii si ar zambi. Cerul era atat de senin si curat de nori, dar invadat de stele. "Nu-i nimic." I-am soptit. "Iti sta bine instelat." Privirea mea s-a indreptat spre nucul din fata mea. Vai, ce mare si inalt este! Si ce figura inteleapta are daca te uiti mai atent. Parca ar fi un veteran de razboi. A infruntat furtuni, secete, ninsori. Are un aer de om trecut prin viata... Doar ca el este un simplu nuc... In stanga mea imi atrage atentia o lumina. Un felinar. Ce slaba este lumina printre frunzele nucului si ce puternic lumineaza aceasta nucul, strada, masinile... Vai, ce lumina. Ce lumina artificiala si totodata frumoasa. Parca noaptea o face sa para naturala. Si nu e... Incep sa rad discret pentru ca nu vreau sa tulbur linistea aceasta muta. Jos, pe trotuar o pisica spargea toata aceasta lipsa de miscare. Mergea regulat pe trotuar ca un pieton pe zebra. Era amuzanta pentru simplul fapt ca era naturala si indiferenta de ce sau cine era in jurul ei. Mica Kitty Love isi continua drumul si eu mi-am terminat laptele. Kitty Love nu se mai vede... A disparut in intuneric. Si parca simt si eu cum somnul ma prinde din urma si lansand paharul gol pe masa, sting luminile si prin holul obscur ma indrept spre camera mea. Intru si ma asez in pat. Inchid ochii si pur si simplu am adormit. Cred ca a prins bine paharul ala cu lapte.

In noapte I. Ce dor mi-e de tine, zarzare

Oh, ce cald e... Parca nu vrea sa ma lase sa dorm caldura asta. Stau in pat si ma zvarcolesc pe asternutul parfumat. Transpir. Nu mai suport. E mult prea cald. Ma simt lipicioasa. Fata, mainile, picioarele... sunt atat de lipicioase. Incerc sa ma gandesc la altceva... Poate nu-mi mai e asa de cald. Stau cu ochii inchisi in pat, cu capul pe perna deformata si cu picioarele la plapuma. O dau jos. Ma incomodeaza in dorinta mea de a nu-mi mai fie cald. Ma gandesc, asa cum sunt, la un zarzar. Zarzarul meu. De cand eram mica am avut un zarzar cu care sa stau, sa zambesc, sa rad. Poate ti se pare o nebunie, dar era frumos. Si ce frumos era zarzarul in toiul primaverii. Vai, un pom asa de inalt, impodobit cu florile acelea albe care se scuturau la cea mai usoara atingere. Stateam in el si beata de fericire simteam mirosul bland al fanului de pe ulita. Vai, ce frumos era! I-am scris o poezie. Cand o sa ma intorc la el, cand o sa ne revedem, o sa i-o citesc.

Zarzarul e mare, e batran
Dar inimai-i de copil trasare
Cand in soapte ii ingan
Un cantec ca din soare.

"Vai! E cantecul nostru. Mai stii?
Stateam sub tine si-l cantam
Atunci, mereu, in fiecare zi
Pana ce amandoi zambeam.

"Cum sa-l uit? Cum sa nu-l stiu?
Mi-era arar de dor de el
Zarzarul tau, copila, sa fiu
Ce dor mi-era. Ce dor mi-era de el."

Zarzarul e mare, e batran,
Dar cantecul nu l-a uitat.
Si in mirosul bland de fan
Fericirea am pictat.

Vai, ce dor mi-e de tine, zarzare. Dar o sa ne revedem. Iti promit. O sa stau sub tine, cu mirosul de fan imbatandu-ma, vom rade si vom canta cantecul nostru. O sa pictam fericirea impreuna. O sa stau pe iarba moale si o sa te privesc. Si tu o sa ma privesti pe mine. Ce dor mi-e de tine, zarzare.

Asta e Arcadia mea. A ta care este?

Am citit de curand o carte care se numea "In Arcadia". Am aflat ca demult aceasta Arcadia reprezenta paradisul si fericirea si frumosul si... raiul nostru secular... Reprezinta un loc al visarii, al cantecelor, un refugiu departe de falsitatea asta inutila. Arcadia era un vis. Un paradis. Un rai. O lume plina de culori si liniste sufleteasca. In legenda, se spune ca a fost locul de nastere al zeului Hermes. Si prin asta ei vor sa spuna ca Arcadia e o simpla fantezie? Care ne amageste cu ideea ca exista? Dar... eu cred ca exista. Si cred ca aceasta Arcadia o putem creea chiar noi. Nu e o fantezie. E ceva real. Care se construieste din amintiri reale, suflete reale, idei reale... si restul de flori, banci din lemn cu frunze verzi si vii pe ele, restul de natura... ar fi rezultatul realului. Care rezultat ar fi tot real. Si in Arcadia ta lipsita de fals poti visa cat vrei. Poti picta, scrie poezii, zambi... Poti fi tu. Dar mai bun. Pentru mine Arcadia reprezinta locul unde dorinta de a fi mai bun si de a-i intelege pe ceilalti creste. Si creste cate putin de cate ori te intorci in ea. Si te transformi in acel tu fara vicii. Intr-o persoana atat de sincera, usor inocenta si fericita... incat n-ai vrea sa faci rau nimanui. Si ar fi in jurul meu numai verde. Numai natura. Numai flori si speranta. As simti mirosul curat si bland al simplitatii. As zambi la copacii inalti si la vantul care mi-ar surade printre frunzele pictate de soare si de umbra. As strange iarba proaspata si plina de boabele mari de roua in maini. Imi iau un sevalet si incep sa pictez. Ce? Arcadia mea. Si ascultand ciripitul suav al pasarelelor incep sa pictez lumea mea, Arcadia mea, raiul meu... Si stau in rochita mea verde si-mi privesc paradisul. Este atat de frumos! Si e atat de real! Asta e Arcadia mea. A ta care este?

Din rosu si galben iese violet

De ce din rosu si galben iese portocaliu?
Eu vreau sa iasa violet
Si razand in hohote absurde pictez…
In violetul meu frumos.
Termin desenul si-l numesc:
Violet… doar simplu “Violet”.
Toti imi spun ca gresesc
Ca din rosu si galben iese portocaliu
Prostii! Ei nu vad?Ca se numeste “Violet”?
Sa vina si sa vada! Sa vina! Sa vina!
Si sa vada ca nu gresesc…
Si ca din rosu si galben iese violet.

O lume atat de inocenta

Nu v-ati gandit niciodata ca exista mai multe lumi? Exista lumea noastra. Si mai exista una. Cea cu actiunile pe care le-am facut in secunda precedenta. Si inca una. Si, stai, mai este una. Sunt atat de multe lumi! Poate lumea noastra frumoasa prin simplitatea ei atat de maiastra, pentru altii este o lume banala si fara importanta. Sau poate nici nu stiu de lumea asta. Poate nici nu si-au pus problema ca mai exista alte lumi. Apreciez asta la oameni sau la "celelalte lumi". Nu se complica cu astfel de detalii cum ar fii "Mai exista alte lumi?". Si totusi poate ei fac o greseala. Uneori daca scapi din vedere dataliile uiti de general. Dar alteori daca insisti pe detalii generalul isi pierde din farmec. Nu mai este general. Este doar ceva banal si aiurea. Dar eu sunt de parere ca detaliile sunt importante. Chiar daca se spune ca din general vine totul, ca el este miezul nasterii atotputernice, detaliile fac ca nasterea sa fie frumoasa, infloritoare, demna de viata... Asa ca aceste lumi cred ca exista. Cred asta... Cred ca exista o lume rosie, una neagra si una alba. In afara de lumea noastra si lumea de dinaintea noastra sau de dupa noi. Si cele trei lumi sunt in razboi. Cea rosie vrea ca iubirea si poezia sa domine si in celelalte lumi. Cea neagra vrea ca celelalte lumi sa ajunga la rangul de om bun prin suferinta, acesta devenind matur. Iar lumea cea alba nu vrea sa domine celelalte lumi. Desi ea reprezinta fericirea atat de inocenta a copilariei. Ca o papadie intr-o zi de septembrie care isi pierde puful albicios in vantul care deabia adie. Si puful pluteste prin aer si se pierde. Pentru totdeauna. Nu se mai intoarce decat cand este pregatit. Si se intorce in urmatorul an. Sau in urmatorul. Si noi putem fi copii mai tarziu. A fi copil nu inseamna neaparat sa petreci o perioada de varsta frageda... Copil poti fii si cand esti matur. Copil esti atunci cand razi si zambesti. Si te bucuri de natura. Si de faptul ca oamenii din jurul tau sunt atat de buni. Unii oamenii confunda copilaria cu dragostea. Nu sunt acelasi lucru. In ambele esti fericit. Doar ca in dragoste este ceva care te face sa jubilezi, sa scrii tot ce simti, dar asta pleaca de la faptul ca iubesti. Cand esti copil fericirea nu se naste de la ceva. Pentru ca a fi copil este fericirea. Sau poate ma insel? Poate... Una poate sa o includa pe cealalta. Poti iubi cand esti copil... Nu? Si lumile cele trei. Oare cine castiga razboiul? Nici una... Pentru ca fiecare se afla deja in celelalte lumi. Doar ca spre deosebire de celelalte lumi, cea alba, cu inocenta ei gingasa ne aminteste tuturor in ganduri... cum e sa fii copil.

Cum ar fi?

Imaginatia mea uneori o ia razna... Pluteste usor pe drumurile mintii mele si devine irationala. Nimeni nu cred ca ar vrea o imaginatie irationala. Mie -sincera sa fiu- imi place. Te lasi purtat de val si cand intelegi ca valul nu s-a mai spart de alte "valuri" consideri ca trebuie sa il opresti chiar tu... Dar eu niciodata nu vreau sa-l opresc. Imi place sa visez cu ochii deschisi. Cand sunt singura si e liniste... Si din visare in visare, din imaginatie in imaginatie, cineva ma opreste... Ma uit in sus si nu vad nimic. In stanga, la fel, iar in dreapta - aerul plin de fum. Cine ma scoate mereu din starea mea de spirit atat de placuta si totodata usor nostalgica? De ce ma trezeste? Poate pentru ca devin prea cufundata in gandurile si imaginatia mea? Si poate pentru ca nu ii mai aud pe ceilalti? Si de ce ar vrea asa ceva? De ce ar vrea cineva sau ceva sa nu fiu atat de absorbita de gandurile mele? I-as indeparta pe ceilalti? Nu cred... Niciodata nu fac asta... Eu visez cand sunt singura si de rare ori cu prietenii. Poate nu ii place? Poate vrea sa nu ma mai gandesc atat de mult la lume sau la viata sau la ceva nou... poate vrea sa ii dau mai multa importanta ei sau lui. Poate vrea sa ma priveasca zambind sau uitandu-ma la anumite lucruri in grup? Poate... Nu stiu... Nu stiu de ce si cine. Nu stiu daca poate sau sigur. Nu stiu nimic. Nu stiu nici macar unde nu stiu sau cum nu stiu... Sau de ce... Cum ar fi ca acum sa se trezeasca cineva langa mine si sa-mi zica: "Iar nu esti atenta?" si eu ma intorc si... nu vad pe nimeni si nimic. Decat fundalul verde al camerei mele atat de straina uneori... Si cum ar fi ca intorcand capul la calculator sa-mi spuna o voce: "Ce faci? Iar scrii?" si cand sa intorc capul, iar nu vad pe nimeni... Si cum ar fi sa ma uit in gol nestiind de ce scriu asta pe un blog... si cineva sa-mi sopteasca: "Acum stai?" Si cum ar fi sa-mi dau seama ca valul asta iar nu s-a spart si ca ar trebui sa-l opresc eu... si din nou l-a oprit cineva... inaintea mea. Cum ar fi?

Si noaptea, si cerul, si stelele

Cand luna apare, ma uit pe cer
Vad mii de stele si incep sa sper
Ca cerul senin, incarcat de lumini
Va fi privit de inimi fara spini.

Ma uit la stele si zambesc
Le simt, le vad cum stralucesc.
Surd rasuna noaptea ce-o ascult
Dar imi place… imi place atat de mult!

Si astept… Ce astept? Nici nu stiu…
Totu-n jur e atat de pustiu.
Si simt cum noaptea se prabuseste.
Si cum gandul meu se limpezeste.

Si noaptea, si cerul, si stelele
Sunt o amintire, am uitat de ele.
Acum ziua a rasarit,
Din noapte, din infinit.

Fals...

Premierea... Premii, oameni fericiti si... zambete. Imi plac oamenii care zambesc. Zambetul este simbolul fericirii, al entuziasmului, al bucuriei. Este minunat cand vezi oamenii zambind... Dar in poze totul se strica... Zambetele largi si pline de viata mor. Se sting. Ca o faclie de foc in mijlocul zapezii aspre. Totul devine fals. Ti se spune "Zambeste la camera!" si zambesti. Dar ai un zambet fals, ironic oarecum. Schitezi un zambet ca atunci cand surazi politicos la o gluma proasta. Cum am zis, imi plac oamenii care zambesc. Imi place zambetul. Dar in poze nu suport cand zambetul surprinde camera, ci cand camera surprinde zambetul. Atunci totul este real. Devine ceva pur si plin de insemn. Ceva care te face si pe tine sa zambesti si sa te simti usor. Atat de usor incat ai putea sa zbori. Dar pentru prima oara nu vrei. Vrei sa stai langa zambetul acela din poza. Sa-i zambesti persoanei care iti surade. Si atunci dispare tot ce e fals. Dar eu am plecat capul intr-o parte, am luat o mana de pe buchetul de flori in semn de "Poze false... Din nou? M-am saturat... Lasati-ma in pace cu pozele astea fara sens! Va rog, va rog, va rog...", am inchis ochii gandindu-ma la o lume reala si am zambit... fals.